Nu ştiu unde sunt acum
şi nici ce caut acolo unde sunt acum;
îmi amintesc doar că m-am obişnuit cu o stare de fapt,
ştiind că ea nu poate dura la nesfârşit.
Am crezut şi eu, ca atâţia alţii,
dar mult mai nebuneşte decât ei,
că nimeni nu-mi va cere vreodată să aleg
în care braţ al balanţei să-mi pun organele de simţit,
că voi putea, meschin, egoist şi duplicitar
să hrănesc cu substanţa cordului meu
armate întregi de corbi
fără ca nimeni să se plângă vreodată că moare de foame.
Am descoperit, bineînţeles, ceea ce ştiam deja,
dar îmi impusesem să uit pe termen nelimitat:
că sunt atât de insignifiant uneori,
încât nici măcar pe mine însumi nu mă pot hrăni.
Este atât de atipică pentru mine poezia aceasta
încât aştept cu nerăbdare,
ca un vas scufundat într-un ocean imens,
să revin la starea iniţială.
Când scriu aceste ultime cuvinte
sângele meu transmite semnale sonore
pe care încerc să le traduc pentru voi:
DACĂ...DACĂ...DACĂ...DACĂ.