In dialog cu mine...

Se uita in oglinda,incercand sa-si inteleaga,dincolo de acel chip,sufletul.Era trista,mai trista ca niciodata,iar in proprii ochi vedea cum mii de lumini jucau,fara nici o stralucire insa.
-Iar te aranjezi pentru a vedea apusul soarelui ?o intreba mama ei pe un ton ironic,suparata pe faptul ca adusese pe lume o asemenea lenesa ce nu face altceva decat sa piarda timpul citind sau scriind toata ziua,pentru ca seara sa caste gura ore in sir in mijlocul naturii.De ce nu-mi raspunzi ?continua ea pe un ton aspru.
-Iarta-ma,ma gandeam la ceva.
-Intotdeauna te gandesti la ceva,de aceea nu faci niciodata nimic.Doamne,oamenii care gandesc mult ar trebui aruncati intr-o temnita.Nu servesc la nimic.
-Toti oamenii sunt deja inchisi intr-o temnita.Doar ca temnita celor care gandesc este mai mare.Iar mie imi place sa ma misc in voie.
-Mda ! spuse mama ei pe un ton flegmatic si,dandu-si ochii peste cap,iesi din camera trantind usa.
-Asa,asta este mai frumoasa,spuse fata luand o alta rochie din dulap,de culoare verde ce se potrivea cu ochii ei de culoarea jadului.Asa,poate ma va confunda cu frunzele,cu firele ierbii si ma va lua cu el.
In fiecare seara,fata alerga departe de casa,in campia de la marginea satului ce parea ca marcheaza capatul lumii,ca este locul in care linia violeta a cerului se uneste cu cea maronie a pamantului.Lumea parea ca se termina acolo,in acel loc,unde toate lucrurile incetau sa mai existe.
Aici,pe aceasta ultima intindere de verdeata a spatiului terestru,pulsa in ea o fericire stranie,o senzatie ce-i umplea inima de extaz mai mult si mai mult cu fiecare adiere.Fiecare rafala ii zdruncina trupul iar ochii i se inchideau in bataia lui pentru a da voie acelei suave atingeri sa-i mangaie pleoapele.Vroia sa nu se mai desparta de el ,sa-l poata iubi cu toata puterea si sa fie impreuna pe vecie !Doar ea si vantul !Singura ei dragoste ! O iubire ce-o mistuia cu fiecare zi ce trecea,ce-i clatea ochii cu lacrimi argintii strapungandu-i obrajii fara mila,ca niste sabii ascutite.Venea in fiecare zi aici,in amurg,pentru a-i intalni suflarea dulce,pe care insa de-abia o simtea,ca o mangaiere plapanda ce-o impaca cu lumea. Suieratul lui ii alina gandurile ca un cantec tandru,fredonat in soapta.Era geloasa pe iarba,pe copaci, pe flori,pe toata natura fiindca ea se putea bucura mai mult de dragostea lui decat ea,ca fiinta umana.
-De ce nu ma iubesti ?il intrebase ea intr-o seara.De ce treci pe langa mine nepasator,de ce ma faci sa ma uit dupa tine cu ochii goi,fara nici un fel de speranta ca o data si o data te vei opri si ma vei atinge,nu doar in treacat ?Se uitase atunci la firele de iarba si vazu cum el le culca la pamant,iar acestea pareau ca zambesc de fericire,apoi privi razele soarelui,care se ascundeau timide in spatele norilor atunci cand vantul se plimba nestingherit deasupra pamantului,isi aminti de picaturile de ploaie sau fulgii de zapada care isi schimbau directia,conduse de mana lui,pe cararea imparatiei sale.Apoi,isi aruncase privirea asupra stratului de viorele ce impodobeau prin culoarea lor ,verdele campiei ca niste inele pe degetele naturii.Si acele viorele simteau dragostea vantului mai mult ca orice,fiindca petalele lor erau leganate,purtate de vant pe taramuri necunoscute.El imbratisa dragastos acele flori,aducea ploaia pentru a le insufleti si nu lasa razele soarelui prea puternice sa le intristeze.Vantul ii raspunse in acea seara ca o iubeste mai mult decat orice pe lume,ca iubirea lui este prea mare,depaseste orice limita a dragostei pe care oamenii o pot simti.O asemenea iubire nu trebuie aratata,dovedita,nici macar traita.
Raspunsul lui fusese unul absurd pentru fata si nu vroia sa-l inteleaga.Iubirea ei trebuia cumva rasplatita si isi spuse ca va face tot ce-i sta in puteri pentru a-l determina sa-i arate cat de mult o iubeste !
Dar acum parea ca el a parasit-o de tot.Soarele era pe jumatate plecat, lasand loc noptii sa vegheze pamantul.Frunzele copacilor dormeau linistite sub privirea ultimelor raze ratacite printre ele,ce inspectau parca fiecare coltisor al padurii,iar paraiasul ce-si facea cu grija loc printre firele de iarba si florile campiei, adormise si el asteptand ca stelele sa-si oglindeasca stralucirea in unduirile lui platinate.
Privind disperata in jurul ei,fata incepu sa planga.Plangea atat de tare,cu suspine atat de sincere si aprinse,incat toata natura se trezise,dorind sa-i aline intr-un fel durerea.Glasul ei tremurat razbatu printre dureroasele-i suspine si cu o ultima fortare striga :
-Nu ai venit.Astazi am fost aici pentru tine asa cum sunt mereu,pentru ca tu dai sens vietii mele si numai pentru tine traiesc,iar tu ai lipsit.Asta arata cat de putin ma iubesti.Nu-ti pasa de mine si de suferinta mea,nu-ti pasa de nimic.
Atunci o rafala delicata ii usca lacrimile de pe obraji.Pe fata fetei un zambet cald isi facu loc.
-Ai venit ! exclama ea plina de incantare.
-Da,ii raspunse vantul.Sunt aici.Te iubesc,dar nu trebuie sa fiu cu tine ca sa stiu ca te iubesc.Tu insa ai nevoie de mine pentru a ma iubi.Ce fel de dragoste este asta ?Si rafalele vantului erau din ce in ce mai slabe,abia se faceau simtite.
-Singura dragoste pe care o cunosc si care-mi desavarseste existenta.Vreau sa simt puterea iubirii tale.Maine seara voi fi si eu o viorea, asa ca acestea,si vreau sa vii sa-mi arati cat de mult ma iubesti.
-Draga mea,daca ai putea intelege !spuse vantul cu multa tristete in glas.
-Tot ce vreau sa inteleg este cat de mult ma iubesti.Am nevoie de acest lucru pentru a putea trai.
-te inseli,ii raspunse vantul posomorat.
-Ba nu.Si maine ma voi preface intr-o floare,pentru ca am inteles ca daca voi ramane o fiinta umana in continuare,nu te voi putea simti niciodata.Vreau sa fiu gingasa,frumoasa si plapanda ca ele pentru ca tu sa ma porti cu tine in zbor.Pentru a putea fi cu tine.Vantul pleca de langa ea fara a spune nimic..
In acel moment o randunica se aseza pe umarul fetei si ii zise :
-Frumoasa fata,lasa-ma sa-ti spun ca noi pasarelele,stim cat de mult te iubeste vantul.In fiecare zi,de cate ori vine la noi ne impartaseste marea lui dragoste pentru tine.
-Adevarat ?se uita fata la ea cu o expresie joviala si plina de entuziasm.
-Da,dar nu-i cere sa-ti arate toata puterea dragostei lui.Noi toti stim cat de mare este.Daca tu il iubesti cu adevarat,trebuie sa stii in inima ta cat de mult te iubeste si el.De ce nu-ti asculti mai mult inima in loc sa cauti dovezi materiale ale dragostei ?O iubire adevarata este prea mare pentru a se putea oglindi in lucrurile marunte ce alcatuiesc viata.
Fata se uita la ea ganditoare,insa o alunga cu mana de pe umar.
-Lasa-ma in pace.Eu stiu cat il iubesc si ii arat acest lucru in fiecare zi.Vreau doar sa vad cat de mult ma iubeste si el.
In urmatorul moment isi simti fata luminata de o ultima raza de soare care ii spuse :
-Eu sunt martora iubirii ce ti-o poarta.Eu simt in fiecare zi cat de mult te iubeste,deoarece aud in bataia lui suspine cand tu nu esti aici.Alearga peste aceasta campie sa te vada,langa casa ta, la geamul tau.Este mereu cu tine.Toti stim asta,numai tu nu stii.
-Nu,nu stiu.De aceea ma voi transforma intr-o floare.Numai pentru el.Voi renunta la conditia mea de om.
-Dragostea adevarata este intotdeauna dificila,draga mea,neinteleasa.E usor sa iubesti o floare,care este atat de frumoasa,care iti incanta privirea.O floare poate fi iubita de oricine.Dar exista si incercarile grele ale iubirii,care o fac atat de misterioasa.Acestea confera dragostei frumusetea pe care numai ea o poate avea.O dragoste neinteleasa,absurda este cea mai frumoasa.Asa este si dragostea vantului pentru tine.
-Nu ma intereseaza ce crezi tu,ii spuse fata razei pe un ton repezit.
Paraul,vazand ca fata nu intelesese ce incercasera sa-i spuna raza si randunica,isi incerca si el norocul.
-Poate pe mine ma vei asculta.Uita-te la mine acum.Vezi aceste sclipiri de aur ale stelelor ce vibreaza la fiecare miscare a mea ?Eu am vazut dragostea pe care vantul o simte pentru tine si ea sclipeste de un million de ori mai puternic decat acesti astri.Ar trebui sa stii in inima ta acest lucru,daca il iubesti precum spui.Iubirea lui nu trebuie dovedita pentru ca ea exista.Numai cei ce nu iubesc cu adevarat incearca sa-si demonstreze iubirea.
Fata ramase iar ganditoare.Ca si acum nu ar fi auzit nici o vorba,nici un cuvant din spusele paraului,ea pleca alergand spre casa.
O data cu venirea zorilor,pe campia strabatuta de racoarea si minunata lumina a diminetii,o viorea isi deschidea gratios corola,privind pentru prima data lumea din acel loc.Era fata indragostita de vant,pe care puterea dragostei ei o facu sa se transforme in floare pentru a putea simti iubirea lui. Privea incantata in jurul ei celelalte viorele care se uitau la ea cu un fel de teama.Simti apoi picaturile reci de roua de pe firele ierbii ce o insoteau sub razele palide ale soarelui.Cantecul fermecator al pasarilor se auzea acum mai clar ca niciodata si inima ei de floare era invadata de o bucurie necunoscuta.
-Ce frumos este sa fii o floare ! Uitati-va la mine,nu am fost niciodata atat de frumoasa.Ce petale am si ce frunze,ce tulpina subtire si dreapta !Imi place sa fiu floare.Vreau sa traiesc mult aici,alaturi de voi,le spuse ea celorlalte viorele.
Dar ziua trecea si vantul nu-si mai facea simtita prezenta.Vioreaua era din ce in ce mai trista si frumoasele ei petale priveau acum in pamant,frunzele ei erau stranse imprejurul tulpinei ce se apleca din ce in ce mai mult coplesita de suferinta.Devenise o floare urata,garbovita,ofilita si secata de seva.
Insa o adiere usoara,racoroasa o facu sa simta iarasi viata pulsand in interiorul ei.Era o fina mangaiere de dragoste,tandra,atenta ce-i invaluia petalele si o facea sa tremure usor ca o inima strabatuta de o emotie puternica.Ii simtea acum iubirea atat de aproape,atat de profunda,asa cum nu o mai simtise niciodata atunci cand era om.Omul nu este unul din misterele lumii,ci lumea este un mister pentru om.
Insa ea vroia mai mult de-atat.Dorea ca vantul sa-i arate cat de mult o iubeste.
-Altfel voi muri,ii spuse ea.Voi muri de tristete si ma vei pierde pentru totdeauna.Hai,iubeste-ma cu toata puterea dragostei tale.
Vantul o privea posomorat,vazand cum se stinge incetul cu incetul de tristete.Atunci el se hotari sa-si dezlantuie puterea dragostei,pentru ca cel mai mare pacat al lumii este a muri de tristete,iar cea mai mare tristete,a muri din dragoste.Alesese astfel sa ofere lumii cea mai mare tristete si nu pacat.Tristetea,prin insasi esenta ei,este frumoasa.Si in acel moment se porni o furtuna strasnica.Razele soarelui se ascunsera printre nori,ingrozite de puterea inimaginabila a vantului ;paraul,speriat isi revarsa apele intr-un haos total peste firele de iarba si florile de pe campie,inecandu-le fara mila.Copacii pareau ca roaga divinitatea ca vantul sa-si opreasca suflul devastator,insa singura divinitate era acum el.Cuibul randunicii se prabusi pe pamantul rece,iar ea fuse zdrobita de o creanga,cazand moarta alaturi de cei doi pui ai ei.
In timpul acesta vioreaua era fericita fiindca,intr-adevar acum simtea puterea iubirii lui mai mult ca niciodata.Insa fericirea ei se transforma repede in groaza.Petalele ii erau smulse una cate una,iar tulpina i se franse din cauza bataii puternice a vantului,ce parea ca se intensifica cu fiecare secunda.
-De ce faci asta ?Nu vezi ca ma omori ?il intreba atunci fata disperata.
-Nu am vrut,insa tu nu mi-ai dat de ales.M-ai obligat sa-ti arat cat de mult te iubesc fara sa ai idee cat de mare poate fi dragostea mea.Nu ai vrut sa asculti pe nimeni.O intreaga lume,tot universul credea in dragostea mea,numai tu nu ai crezut.Nu trebuia sa vii aici in fiecare seara pentru a-mi arata ca ma iubesti.Eu stiam asta si fiindca te iubeam,tu erai mereu cu mine.Te iubeam pentru ca existai,nu pentru ca te vedeam sau pentru ca tu imi spuneai.Tu nu ma iubesti atat de mult precum crezi.Daca m-ai fi iubit cu adevarat,nu ai fi avut nevoie de iubirea mea pentru a-ti confirma propria ta dragoste.Dar acum o ai.Si e prea mare pentru tine.Voi oamenii nu intelegeti decat iubirea logica,care se naste dintr-un motiv si dureaza pentru totdeauna.Dar nu este asa.Cea mai mare iubire nu are sens,nici logica, vine de nicaieri si se naste din nimic.O iubire care nu este atat de intensa incat intr-o zi sa nu mai poata fi traita,nu merita sa se numeasca iubire deloc.Insa lumea voastra ingradita de marginile scenei pe care sunteti asezati,nu poate concepe o dragoste care nu cere nimic,care nu vrea nimic si care exista dincolo de toate amanuntele vulgare ale dovezilor de dragoste.Idealul iubirii,ideea de dragoste este nestramutata.Totul vine si pleaca din viata noastra la nesfarsit,dar ce ramane mereu deasupra tuturor lucrurilor este ideea iubirii.Putini oameni iubesc cu adevarat,iar aceia sunt condamnati,ca si mine acum,sa distruga ceea ce iubesc.Oricine distruge ceea ce iubeste.
Si vioreaua se prabusi pe pamantul uscat, printre firele ierbii ce-i plansera moartea.

Undeva,intr-o gradina,un om rupse din pamant garoafa cea mai frumoasa,pe care o iubea nespus,pentru a o avea mai aroape de el.O tinea in mana,sarutand-o si lipind-o de piept,in speranta ca ea va auzi din fiecare bataie a inimii lui, cat de mult este iubita.Dar,peste catva timp,garoafa se ofili si muri in mainile celui care o adora.O raza de soare iesi atunci de printre nori,fara nici o putere insa.