dimineata pleaca in pomul cu pasari,
cuta cearceafului se pierde-n obraz...
miroase a carne natanga
asa ca, deschide ferestrele draga mea,
sa respiram aerul intortocheat al salciilor.
la lumina zilei, inima ta e o casa in stil gotic
unde zidurile tac in culoare alba
nedescompusa.
am vrut odata (tii minte?)
sa pun o iedera pe latura estica
unde mi se parea ca soarele
are loc de veghere;
norocul meu,
c-am citit placuta aia cu "nu plantati nimic" .
(ca o recompensa nemeritata
mi-am afundat talpile goale
in pamantul reavan
al gradinilor nesuspendate...)

iti vad ochii, punctati cu auriu
si-mi par neplansi de-un secol.
tot cam de-atunci,
ai incuiat portita de lemn
unde ma furisam in serile cu ceata
s-ascult zapada topindu-se
si sa rememorez saruturile noastre
cu iz de sange prabusit.

intotdeauna, cand veneam la tine
ma izbeam de coloane.
apoi, imi apareau sub frunte
peisaje cu pietre, guri de vulcan...
stiu ca-ntr-o dimineata, pe intuneric,
ai depus in trupu-mi buimac
o apocalipsa la scara redusa...
asa au plecat toti dreptii
ce i-am strans intr-o viata de om.

parul il aveai infasurat franghii-franghii
prin degetele mele disperate...
odgoane vii
de care eu, in naufragii nocturne
ma tineam strans, sa cadem impreuna...
imi odihneam acolo barbia
si asteptam ca pulsurile noastre
sa-si dreaga vocile...

altadata mi-ai spus te iubesc
cu vorbe rostogolite in palnia gurii.
de-atunci au inceput sa-mi creasca aripi...
(pe care, le taiai cu grija dimineata
sa nu ma inalt mai sus de izbavire.)

ne mai intalneam cand si cand
tu- sapand prapastii
eu- construind poduri.
intr-o zi de treisprezece
ai doborat puntea suspendata
dintre bratele tale
si coltul ala de luna, ciobit.
vezi?
au trecut de-atunci cativa ani buni...
tu- ti-ai gasit culcus diform
in muzee cu figuri de ceara.
eu- inecat in oceane verzi de lumina
gonesc dupa viata, la pas.