Cand focul ce va arde
din ce in ce mai mult
va mistui cararea
spre noapte cand ma duc,
revarsa-vor ape
si false intelesuri,
uitarii vor fi date...
atunci marea prea mica si soarele prea sfant
vor fi pentru-a cuprinde
acest amor pagan.

Cand oamenii vor trece
mirandu-se meschin
si rasaritul ierbii
va fi uns cu venin,
cand pe furis privi-voi
in ochii tai, cumva...
atunci altar iubirii pe veci voi inchina.

Cand suflul tau in carnea-mi
complet se adanceste,
cand din a ta piele
podoabe voi culege,
cand pasul nu voi sti
spre alt taram sa-l port...
atunci faptura ta va fi eternul dor.

Cand viata mi se zbate
in piept, curmand suflarea,
cand zarea ma priveste
si se deschide floarea...
Acum aflu pe lume un altfel de-adevar!
Acum te-nchid in pleoape
si-n lacrimi te cobor.

Cand in zorii zilei
te chem in continuare,
cand tremur istovita
de cantul vocii tale,
cand dimineata-aprinsa
iti sterge de pe gene
urmele mari de stele
si-a lunii diademe...
acum privesc lumea nascandu-se din nou.