Requiem pentru mine insumi

Locuiesc intr-un fotoliu. Multimea de oameni care se perinda prin fata fotoliului meu nu ma lasa sa vad mai departe. Privesc prin ei ca printr-o fereastra intr-o directie in care nu vad nimic. O directie pe care nu am ales-o eu. Totul e intamplator. Ii simt cum dispar, unul cate unul. Cand ultimul dispare si el, chemat de aceeasi atractie necunoscuta a serii, golul din fata ochilor mei se umple de eternitate.
Pe fotoliul din fata mea locuiesc doi ochi. Din infinitatea de directii din univers acea lumina zambeste la mine. Ma cheama cu propria mea reflexie. Secunde cat secolele se scurg in ochii mei. Lumina s-a ridicat si vine catre locul in care stau. Mana ei intinsa ma chema sa plec. I-am atins palma. Palma ei era intotdeauna transpirata. O sudoare rece, neomeneasca pe care nu am inteles-o niciodata. De cate ori o atingeam nu mai exista forma. Doar eternitate. De fiecare data cand o intalneam nu inceta sa ma uimeasca. De cate ori o priveam toate sperantele mele, visele mele si dorintele mele dispareau, ca in clipa urmatoare sa se reincarneze in ea. Ceea ce in mine exista numai intr-o lume imaginata in ea devenea realitate. O realitate sigura, evidenta si totusi de nepatruns. Am crezut ca pot sa fur acea realitate a respiratiei ei si sa o port mereu cu mine dar, cu cat imi era mai aproape cu atat imi era mai teama ca o s-o pierd. Cu cat o vedeam mai des, cu atat teama ca ceva rau, incorect si tragic i s-ar putea intampla imi macina gandul, imi nelinistea inima.
Mai tarziu, peste ani, cand i-am privit ochii, am inteles ca acel lucru rau se intamplase. Ochii ei erau morti. Din ei fugise acea lumina vie, disparuse fara urma, luand cu ea si toate sperantele, visele si dorintele mele. Nu imi mai doream nimic. Sufletul imi era gol. Mort ca si ochii ei. Am inteles ca acea tragedie care ii sfasiase sufletul, care ii alungase viata din ochi si ii rapise libertatea intr-un mod atat de josnic am fost eu.
Atunci am urat-o si m-am urat si pe mine. Am urat-o pentru cat de frumoasa era, pentru cat de vie, libera si puternica a fost. Am urat-o pentru ca ma orbise cu frumusetea ei, cu lumina ochilor ei. Am urat-o pentru ca ma simteam vinovat pentru tot.
In cateva zile s-a sfarsit. A murit noaptea, la 11 si 11 minute. Nu a apucat sa mai zambeasca niciodata. A plecat luand cu ea sperantele, visele si dorintele mele. Groparul canta:
“Aici pe pamant
Singurul adevar
E cimitirul sfant…!
Saruta-ma iubito cu gura insetata
E cantecul de veci si de niciodata…! ”

Nici crucea de lemn pe care un necunoscut a scrijelit un nume pe care nu-l cunosc nu-mi zambea. Crucile nu stiu sa rada, iar eu nu ma mai uit in ochii femeilor. Niciodata. Si nu mai zambesc. Pentru ca mortii nu zambesc.
In hainele ei am gasit o scrisoare:
“…Am crezut ca pot sa traiesc fara mine.
Atunci te-am cautat pe tine dar m-am gasit tot pe mine.
Eram mirata de ceea ce esti si de faptul ca ma tineai inchisa
in lumea ta…
Nu stiu cine esti dar de ce esti departe de mine atunci
cand te simt pulsand in mine?
Si de ce esti mereu aproape atunci cand nu ma mai recunosc? Cine esti?...
Esti Cel ce este cand nimic nu este?
Esti Dumnezeu?
Esti un inger?
Esti un demon?
Esti viu? …Si daca esti viu de ce nu ma lasi sa te vad
traind? …De ce?... “

Asta e tot ce a mai ramas in urma ei, alaturi de un miros greu de mormant si uitare… Atat…!!!