Poate aţi încercat să citiţi Ulise romanul lui Joyce şi v-a fost greu să treceţi de jumate. Este destinul aşteptat al acestei carţi în mâinile cititorului obişnuit. <!--break-->Care sunt admiratorii săi în prezent, cine citeşte o asemenea carte din pură plăcere? Cine o ţine pe noptieră lângă pat şi citeşte cu sfinţenie din ea înainte de culcare? Stim că este una din operele studiate in profunzime, una dintre cele mai analizate şi interpretate, dar cunoaşteţi pe cineva care să o ţină la loc de cinste în bibliotecă? Care să şi-o ia peste tot ca un obiect mult preţuit? Aţi auzit de cineva care s-o fi citit aşa cum trebuie, adică pe nerăsuflate de la cap la coadă?

Adevărul este că Ulise nu este o carte “prietenoasă” cu cititorii săi. Pe bună dreptate se spune că Joyce este un “scriitor de scriitori”. Sau mai corect, un “scriitor de scriitor” pentru că singurul cu care este prietenoasă este cu el, cu Joyce. Dar trebuie să recunoaştem ca Joyce este un geniu. Intre noi fie vorba, îi eclipsează chiar şi pe cei de nivelul lui Beckett sau Nabokov. Pe parcursul întregii sale opere, Joyce se detaşează tot mai mult de simplul talent pe care-l lasă deoparte în mod progresiv – de la proza scurtă accesibilă din Dubliners trece la mai puţin accesibilul Portret al artisului în tinereţe, apoi la Ulise, pentru ca în cele din urmă să elaboreze lucrarea ostila cititorului până la punctul de a încerca să-l distrugă, Finnegans Wake. Fără nici o limită, Joyce s-a ridicat din ce în ce mai sus pâna la împlinirea destinului său de geniu: să scrie pentru propria sa satisfacţie. Orice scriitor işi doreşte acest lucru şi ar face-o dacă ar putea şi ar avea curajul. Numai Joyce a reuşit să o facă cu o mândrie plină de entuziasm exagerat.

Ulise ramâne ceea ce iniţial se dorea să fie: o povestire de peste trei sute de mii de cuvinte, in care Joyce ne-a spus totul. Ne-am putea-o imagina redată în stilul primelor sale opere: un evreu amabil şi educat trecut de 40 de ani se plimbă pe străzile Dublinului frământat de perspectiva de a fi devorat de gelozie în timp ce soţia sa se pregăteşte să comită o nouă infidelitate. Un catolic informal de vreo douăzeci de ani urmează acelaşi traseu, plin de remuşcări din cauza morţii mamei sale. Se întâlnesc, vorbesc, pleacă fiecare în treaba lui. Sfârşit. In toată povestea, o singură întâmplare: întâlnirea între Bloom si Stephen. In rest, “viaţă, viaţă”. Dar ceea ce dă cu adevărat viaţă romanului, este proza lui Joyce însaşi care funcţionează ca o baghetă magică, ca o armă. Opera lui Joyce este harta unei calatorii în interiorul limbajului. Nimeni nu a scris mai frumos ca el despre ritmurile si circumstanţele vieţii de zi cu zi.
Adevărul este că Joyce nu-i iubea pe cititori, iar aceştia au mare nevoie să fie iubiţi. Totuşi, ne-a dăruit Ulise, şi este greu de crezut că se va mai scrie un roman similar în viitorul apropiat.