Venea intotdeauna cand era singura si lipsita de ajutor…de obicei aparea cand noaptea era adanca si grea, cand singuratatea bantuia apartamentul gol, cand intunericul o sufoca. Venea pe nesimtite dar disparea lasand o tacere dureroasa. La inceput a pus stapanire pe gandurile ei…apoi a simtit apasarea in sufletul ei. In scurt timp a cuprins totul in jurul ei.
Ziua se simtea urmarita, tot timpul cineva o privea, cineva veghea asupra ei. Noaptea acea prezenta o invaluia, lua forme diferite si ii aparea in vise, tulburandu-i somnul. Se simtea neputincioasa in fata acestei stari, simtea ca viata i se scurge cate un pic in fiecare noapte, dar in acelasi timp simtea ca bataile inimii accelerau cu fiecare cosmar. De fiecare data cand soarele disparea lasand loc lunii, aparea. Cu ochii inchisi putea sa simta rasuflarea sa. Daca ii deschidea vedea doar peretii reci care adaposteau atatea ganduri, atatea vorbe. Cu ochii inchisi o simtea cel mai bine. Intr-un tarziu adormea dar nici somnul nu o putea desparti de acea prezenta misterioasa. Visa lucruri lipsite de sens dar care o inspaimantau. Se visa facand lucruri oribile, lucruri pe care in viata reala le vedea doar in filme. Se trezea infricosata, cu constiinta parca manjita de sange. Visa chipuri desfigurate de frica, frica provocata de ea. Simtea prin vis mirosul mortii, simtea sangele curgand pe mainile ei, isi simtea fiecare muschi incordat si furie…multa furie…prea multa. Isi aducea aminte de intamplari si chipuri din timpul zilei…de oamenii care se uitau tot timpul ciudat la ea, de oameni pe care ii ura, si ii vedea…le vedea chipurile inecate in lacrimi, in lacrimi de durere…le auzea vocile tipand de durere. Dar nu era infricosata…dimpotriva…simtea o placere neobisnuita…fiecare mutra distorsionata de durere ii aducea un zambet pe fata…fiecare tipat era un cantec melodios…si cand extazul atingea apogeul…se trezea. Se trezea oripilata de ceea ce visase si refuza sa creada ca ea era acea persoana capabila de sadismul acela iesit din comun. Isi potolea gandurile si isi promitea ca va inceta sa se uite la filmele acelea care ii influentau atat de mult imaginatia. Simtea sudoarea cum i se scurgea pe frunte lasand o urma rece…ii era foarte frig. Isi tragea patura pe cap si incerca sa se linisteasca…atipea usor…si dintr-o data auzea ceasul desteptator. Cosmarul acela durase o noapte intreaga…si multe alte nopti la rand.
Dar atatea nopti stranii si atatea sentimente coplesitoare aveau repercursiunii asupra vietii diurne. Acum nu mai vorbea, glasul ei era doar un oftat lung si inecat. Ochii impaienjeniti de atatea vise desenau o privire pierduta in abisul noptii. Corpul ii slabise iar puterile ii erau pe sfarsite. Obosise sa lupte cu oamenii si cu rutina, nu mai dorea decat sa ajunga acasa si sa se culce. Dar stia ce o astepta…in fiecare noapte cosmarurile se repetau. Aceeasi scenariu…oameni diferiti. Aceleasi chinuri groaznice…si in final aceeasi moarte. Isi dorea din toata inima sa inceteze dar in unele zile simtea ca nu isi doreste suficient de tare pentru a le face sa dispara. Nu mai avea forta sa se lupte cu ele…cedase in timpul bataliei si acum parca isi vedea ratiunea moarta undeva pe campul de lupta. Tot ce cladise pana acum in viata ei se darama cate un pic in fiecare noapte. Constientiza acest lucru…constietiza faptul ca toata realitatea ei se pierdea in abisul noptii, purtata de vantul rece al intunericului, catre alte lumi. Privea la toate acestea neputincioasa. Nu gasea nici o explicatie logica, nu intelegea ce era aceasta transa in care cazuse si de ce tocmai ea…si tocmai acum. Acum cand reusise sa infranga umbrele adolescentei si cand scapase de frica obsesiva a frustrarii…acum cand parea si ea…normala. Isi punea la nesfarsit aceeasi intrebare…ce sa fac? De fiecare data lua nastere acelasi raspuns…sa cer ajutorul. Dar la cine? Jurase ca nu va mai avea incredere in oameni, ca nu va mai apela niciodata la ajutorul lor. De prea multe ori o dezamagira si prea multe lovituri indura de la ei. Dar cata ironie…scaparea avea sa fie tot la ei. Dar nu…nu, mai bine murea decat sa devina iar una de a lor. Si tacu. Nu tipa niciodata dupa ajutor, nu cerea niciodata nimic. Prefera sa suporte cosmarurile decat sa suporte oamenii. Cel putin ele nu puteau sa-i faca atat de mult rau. Sau…cel putin asa credea.
Pana intr-o zi, cand brusc cosmarurile luara sfarsit. In acea dimineata se trezi mai odihnita ca niciodata. Deschise ochii si se chinui sa-si aduca aminte de cosmar. Dar nimic…pentru ca nu visase nimic. Pentru prima data dupa mult timp buzele ii schitara un zambet. Dar era ceva ciudat in acel zambet. Ceva perfid…ceva malefic. Era un zambet de placere a unei minti intunecate, a unei constiinti incarcate. Spre sfarsitul zilei, cand lumina soarelui scadea din intensitate se aseza din nou in pat, se ruga fierbinte pentru o noapte la fel de linistita ca cea de ieri. Noaptea aceia i-a adus o zi perfecta cum nu a mai avut de mult timp…de fapt nici macar nu stia daca a avut vreodata o zi perfecta…aceasta era prima. Repeta cu grija ritualul din seara trecuta parca cu o oarecare frica…ii era frica sa nu faca ceva gresit care sa o arunce din nou in bratele cosmarurilor. Adormi repede…prea repede. Dar se trezi brusc la miezul noptii…cineva o striga. O striga cu disperare, cu patima. Era tipatul unui om in agonie, a unui om care vedea moartea in fata ochilor. Acum era treaza si inca mai auzea tipetele…se inmultisera si parca veneau din toate colturile apartamentului. Scadeau din intensitate…acum erau doar soapte…dar soapte care ii scaldau in sange urechile…duse mana la cap si incerca sa si le astupe dar soaptele deveneau mai apasatoare…incerca sa tipe dar gura ei nu reusi sa produca nici un sunet. Dadu patura deoparte si se ridica din pat…voia sa fuga dar nu stia incotro…Vazu balconul…acolo ar putea sa tipe dupa ajutor…era sigura ca cineva va sari sa o ajute. Deschise usa si cum facu primul pas simti un lichid rece pe talpa piciorului. Isi lasa privirea…rosu…totul era rosu…urmarea un fir subtire al izvorului rosiatic care se prelingea incet pe covor. Era hipnotizata de curgerea lina a acestuia…intr-un tarziu isi ridica privirea din pamant si se uita in jurul ei. Crezu ca retraieste timp de cateva secunde fiecare cosmar…nu isi explica altfel prezenta fiecarui chip pe care il visase in balconul ei. Se zbatea sa se trezeasca la realitate dar nu reusea…fiindca aceea era realitatea. Singura ei realitate. Cazu in genunchi cu gura inclestata de frica…apoi un urlet animalic spargea tacerea noptii…si din nou intuneric si tacere.
Se simtea imobilizata…simtea ca nu putea sa se miste…nu stia daca era bine sa deschida ochii dar simtea mult lumina. Isi lua inima in dinti si isi spunea ca nu ii va putea tine inchisi la nesfarsit…si cu emotiile unui copil care primeste un cadou ii deschise incet. Se simtea orbita de atata lumina. Avu nevoie de cateva minute pentru a putea vedea totul clar. Se uita in jur. Era intr-o incapere stramta, mult prea luminata, cu peretii mult prea albi. Nu era nimic imprejur decat un pat…si ea…legata de acel pat.