-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

PRATER NOSTER


de brod la: 12/02/2007 14:55:00
modificat la: 17/02/2007 14:11:33
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
PRATER NOSTER
Autor: Brod


A oprit cu un gest scurt, autoritar, Dunărea albastră. În locul muzicii, turaţia nervoasă a motorului. Acum, maşina goneşte de-a lungul unui canal aproape meschin, cu maluri perfect betonate; între ele - o apă oarecare, aparent imobilă. Muţu ştia, din ceea ce privise pe hartă, că nu este fluviul care îl inspirase pe Strauss, doar o modalitate practică, inginerească de a scuti metropola de inundaţii şi a-i colecta într-o casetă subterană dejecţiile. Soluţie preluată şi de edilii bucureşteni, pe la începutul anilor '80, în încercrea de a face Dâmboviţa altceva decât ajunsese. Pe acel faimos şantier se afirmase Tiberiu, ca tânăr inginer stagiar. Era un cadru de nădejde, un tânăr de viitor: energic, precis, autoritar. Prea sever, rigid "ca un ofiţer prusac", aşa cum îl caracteriza maică-sa atunci când se supăra pe el.
Din nou, atmosfera se încordase. Aceeaşi tăcere seacă, instalată din două-trei cuvinte aruncate, ca de fiecare dată, de “domnul şi stăpânul” casei, al maşinii, al ei... Impulsivitatea lui antipatică, pe alocuri insuportabilă. Şi totuşi, se obişnuise cu ea. Sau nu se obişnuise... cine mai ştie? Ca de fiecare dată, îi cădeau greu comenzile, apoi consideraţiile aruncate cu acea superioritate, poate reală în unele privinţe, dar lipsită de delicateţe; de tact... ce să mai vorbim? Câteodată, îşi cerea scuze, dar o făcea târziu şi, nu se ştie cum, la fel de nepotrivit - de parcă i-ar fi făcut o favoare, după toată beşteleala, justificată sau nu.
Şi acum, la fel. Cu blestemata de hartă despăturită pe genunchi (despăturită, vorba vine... mai curând răsucită alandala, în spaţiul strâmt dintre bord şi scaunul din dreapta), Muţu se chinuia zadarnic să repare greşeala care, cu doar câ teva minute mai înainte, stârnise furia bărbatului. Imposibil! Nu mai era tânără (nici atunci nu excelase în sprinteneala reacţiilor), dioptriile îi crescuseră... Obiceiul ei de a se asigura şi a verifica înainte nu se potrivea cu ceea ce trebuia să facă acum. Vederea i se împăienjenise, ochii îi lăcrimau, mâinile îi tremurau nervos, obligată să-şi smulgă ochelarii de citit, spre a verifica, în doar câteva secunde (cel mult!) ceea ce el îi semnala nervos, deja panicat. Cum Doamne iartă-mă să te descurci în tot haosul ăsta care numai a ordine nemţească nu aducea? Îl rugase să conducă mai încet, să-i lase timp de orientare; ţi-ai găsit!... Ce-i drept, nici nu era aşa de simplu, vedea şi ea cum circulau austriecii... De aceea rataseră ieşirea din autostradă spre Landstrasse Gurtell, indicatorul zburase de sub privirea ei năucă, rămânând undeva, în dreapta şi în urmă. Tot mai în urmă. Aşa păţea de fiecare dată... mereu în contratimp, mereu pe alături de intenţiile lui. Se învăţase, biata de ea, să tacă şi să înghită. După el - semn de vinovăţie fără dubii; după Codruţa, fiica lor- semn de prostie, certă şi impardonabilă. Doar că acum Codruţa naviga pe cine ştie unde, recepţioneră pe un vas de croazieră, plin cu turişti poate ceva mai bătrâni, sigur mai bogaţi decât părinţii ei.
O mai scrântea şi el. Dar, atunci, altfel se punea problema. De fapt, Tiberiu nu greşea niciodată. Avea doar ghinion, se lovea de împrejurări potrivinice, de circumstanţe nefavorabile; cineva sau ceva i se punea în cale, nedreptăţindu-l nemeritat. Adevărul era că, dintre ei doi, Tibi avea structura de conducător, de decident, iar Muţu de executant; atentă şi migăloasă (prea migăloasă, după gustul şi temperamentul lui, cel mereu călcat pe ambreiaj), adormea « în oala cu răbdare ». Era prudentă, dar nu fricoasă, poate cam mocăită uneori. Emoţiile şi le stăpânea, lăsând impresia de nepăsare - nimeni nu trebuie să ştie ce e-n sufletul tău. Încetineala de care era acuzată reprezenta, în realitate, răgazul necesar ca să analizeze, să verifice, să corecteze - de unde şi porecla primită, într-o toană bună de-a lui - "Muţiunea de cenzură". "Te-ai trezit şi tu, la spartul târgului”, îi reproşa bărbatu-său , iritat de ceea ce el considera a fi doar mofturi, fleacuri, prostii . Şi totuşi, nu putea să nu-şi amintească Muţu, prea adeseori se întâmplase în aşa fel încât proiectele lui (curajoase, alcătuite temeinic, inatacabile la prima vedere) să eşueze, ori măcar să se avarieze într-un punct important; suficient ca să iasă din ele altceva. Înţeleaptă (sau resemnată- dar şi asta, până la urmă, tot o formă de înţelepciune era) nu-i reproşa niciodată partea lui de vină. Bărbatul ei era inteligent, îşi dădea singur seama. Prefera să tacă, din delicateţe sau numai din slăbiciune, aşteptând să-i treacă nervii. Ce-ar fi ieşit dacă se aprindeau amândoi?
Bătrânul VW rulează de-a lungul malului cenuşiu, pierdut în coloana de automobile. Pe stânga - apa strânsă în beton; pe dreapta, se lăsau depăşite clădiri de piatră, reci şi serioase, de câte 4-5 etaje, cu faţade mai curând severe, între liniile drepte ale ferestrelor înalte şi fără balcoane sau alte podoabe arhitecturale.
- Poţi să-i dai drumul, concede bărbatul, făcând semn către casetofonul din bord. Şi nu mai sta îmbufnată, acum, că tot aia e...
La loc comanda! Aceeaşi Dunăre albastră, zăgăzuită de hachiţele lui, cu doar câteva minute în urmă, se revarsă acum binefăcător, aducându-i din nou împreună. Aproape întotdeauna, după certuri sau stări tensionate, muzica rămânea singurul remediu. O iubeau amândoi şi se regăseau, aproape întotdeauna, în mirajul ei. Nu erau melomani - împătimiţi ai subtilităţilor melodice, ai rafinamentelor componistice ori instrumentale. Aşa se cunoscuseră – la Ateneu, studenţi săraci strecuraţi prin bacşişul dat portarului, la Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Beethoven ; nu aveau nici unul loc, doar nimeriseră alături. Întâmplare… După căsătorie, şi mai cu seamă după naşterea Codruţei, mersul la concerte devenise o raritate.. Preferau radioul, dar de ascultat o făceau tot împreună. Multă vreme a funcţionat pick up-ul cumpărat din primul ei salariu de profesoară la ţară, apoi casetofonul achziţionat graţie unui C.A.R. făcut de el la uzină şi, în sfârşit, computerul cumpărat în rate, cadou la majoratul Codruţei. Nu fuseseră niciodată destul de înstăriţi pentru a se gândi la o instalaţie mai sofisticată, când apucau să pună un ban deoparte, apăreau întotdeauna alte urgenţe de rezolvat. Administratorul şef al bugetului de familie era Tibi (se putea altfel?), cenzurând cu severitate orice solicitare. Nici Muţu nu era risipitoare. Doar că privea lucrurile mai gospodăreşte, preferând să cumpere în avans sau în exces, când apărea o oportunitate de preţ. Pentru această excursie, reuşise performanţa să nu se atingă de banii încasaţi pe o meditaţie destul de chinuitoare, ducându-se de fiecare dată la bancă şi depunându-i într-un depozit pe termen lung, dar cu dobândă avantajoasă. “Vai de cozonacul vostru, îi căina ipocrit mătuşica Iulica, posesoarea unei pensii de invidiat, de pe urma activităţii de-o viaţă la Ministerul de Interne, aţi împlinit 50 de ani şi tot vă mai cârpiţi ciorapii ».
Caseta cu valsuri vieneze, îşi făcea acum datoria acolo, sub bordul automobilului. Îi însoţise pe tot parcursul pregătirilor pentru acest voiaj. Dunărea albastră le domolea emoţiile şi grijile pentru obţinerea vizelor de intrare; Valsul Imperial era remediul la impresia că nu au cum să le ajungă banii; la Sânge vienez făceau apel când nu era gata, la timp, reparaţia maşnii. Marşul lui Radetzki (despre care Tibi tot nu avea habar cine fusese şi de ce a meritat să i se dedice un marş, deşi ea îi spusese, ba îi şi printase informaţia culeasă de pe internet) funcţiona ca o pungă de aurolac, atunci când moralul li se prăbuşea, aparent iremediabil, sub povara blocajelor de tot felul.

Adevărul este că visaseră o viaţă întreagă (cum se spune în toate clişeele cu pretenţii de expresivitate verbală) la călătoria asta. Viena, falnica, imperiala şi capitalista Vienă, reprezenta o ţintă, idealul unei vieţi cenuşii de intelectuali (poate mărunţi, sigur păguboşi), captivi ai unui sistem inept. Acolo era, livresc vorbind, Moscova celor trei surori cehoviene. Iniţiativa de a fugi din ţară, pe la mijlocul anilor ' 80, îi aparţinuse tot lui Tibi. Erau prea fricoşi, avea să le le reproşeze mai târziu Codruţa, ca să se revolte, să protesteze... Aşa că aleseseră să pună în seama răspunderii parentale, a grijii pentru viitorul ei, decizia de a fugi în Occident. În primul an nu aveau destui bani pentru excursia prin ONT ; în cel de-al doilea, nu primiseră paşaport, chit că Cehoslovacia, pe vremea aceea Republică Socialistă, era aprobabilă ca destinaţie turistică. Abia la a treia încercare izbutiseră să obţină vizele necesare, dar... La o trecere de pietoni văzută prea târziu i se suspendase permisul şi fusese nevoie de o pilă la Miliţie, pusă de tot de mătuşica Iulica, detestata de ea, şi de o sumă consistentă de bani (sfânta şpagă) ca să-l recapete în timp util. Permis avea şi ea, dar nu şi voie să pună mâna pe volan, decât în caz de forţă majoră. Şofer de avarie, de Doamne fereşte, cum să se lase cineva de bună voie în seama ei ?!
După atâtea belele, răsuflaseră uşuraţi la trecerea frontierei româno-maghiare, scăpaţi cu bine de vigilenţa cerberului cu baioneta la armă. Dacia lor la mâna a doua neavând casetofon, lălăiseră triumfător aceeaşi Dunăre albastră. O admiraseră cât de mâlos-maronie, dar şi de falnică era aceasta la Bratislava şi, după ce se făcuseră că vizitează Praga ( străbătută automat, cu frica-n sân şi cu gândul la cum avea să decurgă plănuita şi riscanta trecere prin Cortina de Fier), o porniseră, chipurile, înapoi spre casă. Planul lui Tibi părea realizabil; se documentase discret şi avea de gând să ajungă la acel punct de frontiera slovacă unde, după ghişeul de control al paşapoartelor, drumul se bifurca, o ramura a lui luând-o spre Ungaria, iar cealaltă spre Austria. Nu-ţi trebuia, o asigurase el, decât puţin curaj ca să o apuci spre dreapta. Şi tot atât de puţin noroc, să ajungi dincolo, fără ca soldatul de la barieră să-ţi mai ceară paşaportul.
- Ce dracu facem acum?! Pe unde-o apucăm să scăpăm din balamucul ăsta? Vezi şi tu ce mai e pe harta aia, dacă tot te ţii de ea...
Şterge cu un gest matern broboanele de sudoare care au năpădit fruntea bărbatului. Observând tremurul uşor, dar sesizabil, al bărbiei, Muţu ştie că, pe undeva, în câmpul lui vizual, trebuie să fi apărut un poliţist. Îi cunoaşte reflexul emoţional, de panică stăpânită cu oarecare demnitate, instalat după şocul acelei tentative nocturne de trecere frauduloasă a frontierei cehoslovaco-austriece. Mai aveau doar câţiva metri până la fâşia de arătură despărţitoare când, din întunericul presupus ocrotitor, se desprinsese o siluetă masivă. Cu caschetă militărească pe ţeasta blondă şi cu acelaşi temut pistol automat pe umăr. Ce mai.... a fost îngrozitor. Nu-i face nici o plăcere să-şi amintească. Codruţa, ghemuită pe bancheta din spate, tremura şi scâncea pierdut, ea înţepenise de spaimă iar din trufia de etern comandant a lui Tibi - Durul nu mai rămăsese, la câţiva centimetri de ţeava armei sprijinită pe fereastra lăsată a automobilului, decât rictusul unei momâi îngrozite, bâguind jalnic nişte scuze care amestecau printre ele autocritica de a fi greşit neintenţionat drumul, cu asigurările că el este un cetăţean fidel şi responsabil, dedicat socialismului… bla – bla...

"Doamne, cât de apucat mai sunt!". Acelaşi stări de înnodare psiho-afectivă, în care Tibi se trezea aruncat brusc, de fiecare dată când ceva îl contraria - de la emoţii la spaime, mai ales acestea din urmă. Firea lui anxios-isterică îl trăda în majoritatea încercărilor de a-şi afişa stăpânirea de sine, acel fel de bărbăţie pe care o invidia atâta la alţii, tocmai pentru că nu era capabil să o practice. Şi cât nu se străduise!... Degeaba. O admira pe nevastă-sa dar, în acelaşi timp, îl enerva când vedea cât de liniştită putea să fie, sau măcar să pară, în astfel de momente. Partea proastă era că, datorită acestui complex de inferioritate, se trezea aproape întotdeauna că ridică tonul la ea, reproşându-i (pe cât de neelegant, pe atât de nemeritat) tocmai ceea ce îl obseda, în fond. Ar fi dat orice să fie şi el capabil să controleze emoţional realitatea, să reacţioneze cu sânge rece, fără panica eşecului şi ruşinea de a-l îndura. Paradoxal, simţea o perversă încântare când o prindea cu ceva criticabil. De unde, oare, această satisfacţie? Pe semne că din simţul lui justiţiar, combinat cu umori şi alte acumulări negative. Raţional, se acuza pentru asta, dar se simţea răzbunat când, prin reproşuri, bruftuluieli şi comentarii zeflemitoare, izbutea să o pună în dificultate. Era comod să existe mereu un vinovat de serviciu, lângă el, acolo, cauza tuturor relelor, a eşecurilor mai mici sau mai mari din viaţa lui impecabil planificată, dar nici pe departe la fel de reuşită pe planul realizărilor practice. O iubea, fără doar şi poate, doar că... mai aşa... în felul lui, nevricos şi greu de înţeles. Îi era recunoscător (accepta asta în sinea lui ursuză) nu doar pentru răbdarea cu care îl suporta, dar şi pentru grija ei discretă, când enervantă, când liniştitoare pentru el. Atunci, noaptea, cu Kalaşnikovul grănicerului slovac sub bărbie, se jurase (doar în gând, desigur) că, dacă ies cu bine din bucluc, nu-i va mai reproşa niciodată nimic acestui Muţunache al lui, care îl rugase cu blândeţe, cu umilinţă, aducându-i argumente de bun simţ, să renunţe la încercarea extrem de riscantă şi care, în cazul unui eşec, i-ar fi putut nenoroci. Scăpaseră, în cele din urmă - tot Muţu avusese ideea să-i ofere grănicerului jumătăţica de votcă achiziţionată la Ceske Budejovice, dintr-o dugheană purtând efigia bravului soldat Svejk. Drumul de întoarcere a fost un calvar. Sute de kilometri nu au scos nici un cuvânt ; priveau îngroziţi în urmă, cu impresia că sunt urmăriţi. La frontiera românească se aşteptau să fie aşteptaţi şi arestaţi pe loc. Nu îndrăzniseră să povestească nimănui ce li se întâmplase. Jena pe de o parte, frica pe de alta, i-au determinat să tacă. Inexplicabil pentru toţi prietenii care, la curent cu obstacolele dinaintea plecării, nu pricepeau de ce atâta discreţie. Mai cu seamă din partea lui, obişnuit să relateze cu lux de amănunte, cu multă elocinţă şi chiar cu ceva farmec… Mă rog, oarecum deranjant pentru cine observa, de sub şuvoiul de vorbe, o certă hipertrofiere a peroanei întâia... Trei ani mai târziu, în vara lui 1989, când ungurii au deschis aceeaşi râvnită graniţă austriacă pentru turiştii redegişti care voiau să fugă în Germania de Vest, Tibi turba, înjurându-i cu o frustrată înverşunare: nu putea să le vină mintea la cap şi să-i lovească respectiva cumsecădenie ceva mai repede ?

Odată depăşit poliţaiul din intersecţie, i-a trecut şi bâzdâcul. Fredonează lejer valsul lui Strauss, un karaoke fluierici destul de aproximativ în raport cu melodia. Nici Muţu, de acolo, de lângă el, nu se simte tentată să-l corijeze, cu tot ascendentul celor aproape şapte ani de pian urmaţi cu străşnicie, în adolescenţă, pe banii şi la dorinţa vehementă a Tantei Aretia, sora bunică-sii. Nonagenara de azi, aproape oarbă, dar perfect limpede la cap, se canonise cu o admirabilă înverşunare să-i ofere acestei nepoate cât s-a putut mai mult din educaţia şi manierele începutului de secol XX, epoca minunată pe care o trăise, iar apoi doar o jinduise. Bătrâna apucase să frecventeze, fie şi numai câteva luni, un an pension vienez, când izbucnise Marele Război din 1914 , cum îl evocă ea şi acum în salba de amintiri - fireşte că nemuritoare, după cum o ironizează Tibi. A visat să se întoarcă în capitala împărăţiei chezaro-crăieşti, care îi fascinase adolescenţa, dar se văzuse nevoită să se împace cu imposibilul. "Dă-mi, Doamne, puterea să mă lupt cu ceea ce poate fi schimbat. Dă-mi curajul să mă împac cu ceea nu se poate modifica. Şi mai dă-mi înţelepciunea să le deosebesc". Această rugăciune a Sfântului Francisc de Asissi, învăţătura de căpătâi păstrată din liceul internat urmat tot în limba germană la Cernăuţi, o ajutase să treacă demn printre necazurile pe care soarta i le oferise cu o prea mare dărnicie. Distrusă sufleteşte de moartea cumplită a lui Konrad, unicul ei copil prăpădit la 21 de ani de tuberculoză, Tante Aretia se năpustise, pur şi simplu, peste copilăria şi adolescenţa celei pe care o ţinuse în braţe la botez. Atunci a şi fericit-o cu ciudatul nume de Kunigunda, cules depe undeva, de prin mitologia teutonă. Şi acum este profund nemulţumită de diminutivul Muţu, cu care veneticul Tibi.
În ultimele luni, Tante Aretia trăise efervescent (desigur că doar sub aspect afectiv) pregătirile lor de voiaj. Ceea ce urma să i se întâmple Kunigundei trebuia să reprezinte o răzbunare a sorţii nemiloase; cam târzie , dar totuşi reconfortantă pentru moralul ei, care punea atâta preţ pe demnitate. Dar simbolul acestei excursii chinuite ("Spiritele cu adevărat remarcabile ajung întotdeauna acolo unde le e locul" unul dintre puţinele ei panseuri împărtăşite şi de către detestatul "nepot printr-o nefericită alianţă") merita tot efortul, de la care majestuoasa bătrână nu se eschivase defel. Aşa că îi umpluse de poveşti, de sfaturi şi de altele asemenea. În seara premergătoare acestei a doua plecări (de prima nu aflase decât dup Revoluţie, căci fiind şi surdă, pereţii aveau urechi cu mult mai bune ca ea), provocase mânia lui Tibi, când se ceruse imperios vizitată. S-a îmbunat apoi (ah, oscilaţiile lui afectiv-temperamentale!...) când bătrâna i-a cadorisit Kunigundei sale dragi o splendidă broşă de aur cu jad şi diamante, nu se ştie cum salvată dintre deportări, percheziţii, confiscări sau expediţii înjositoare prin talciocul bucureştean al anilor '50. O singură rugăminte a avut şi ea la minunea de nepoată şi finuţă: să-i aducă "un bild" original cu Praterul - paradisul viselor ei pământeşti, vizitat o singură dată, atunci, în preziua plecării .
Când roata cea mare a aceluiaşi Prater le răsărise deodată pe parbriz, Dunărea albastră îşi domolea deja tumultul, unduind graţios şi liniştit printre ultimele măsuri.
- Doamne... unde am nimerit!? Uite-te şi tu !
Mirarea îi umanizase lui Tibi-şoferul chipul ascuţit, cu trăsături imobile, severe. Fermoarul întotdeauna bine închis al gurii lăsa să-i scape un început de zâmbet, iar sprânceana dreaptă, asimetric ridicată, îi dădea aerul unui tip cu care se poate, totuşi, trata omeneşte. Călcând cu tupeu peste orice regulă, s-a avântat imprudent, dar eficient, în sensul giratoriu, tratând cu o mioritică nepăsare claxonul isteric al unui jeep cât un tanc, lezat în drepturile sale legale. Muţu devenise la fel de inutilă ca şi harta pe care o manevra în poală.
- Hai acum, dacă tot am ajuns aici, să-i admirăm mai de aproape babetei de aur obsesiile juvenile. Oricum nu mă mai ţine vezica...

Pisoarul părea a fi cea mai decentă piesă din ambientul care îi absorbise. Gresie şi faianţă, miros deodorizant, apa care porneşte automat după ... prevedere binevenită pentru acei vizitatori care, prea interesaţi şi grăbiţi nevoie mare să ajungă cât mai repede la splendorile care-i fascinau, ar fi fost tentaţi să treacă peste acest mic amănunt de final. Afară…
Ce să admiri mai întâi? O butaforie multilateral dezvoltată se exhiba peste bâlciul vienez. Ea, care visase la piatra albă, solidă, a Hoffburgului, îşi scrântea privirea în mucavaua creaţă a unui castel erectat direct din folclorul cu Dracula şi împănat cu alte fantome de larg consum, din care o liotă de asiatici zglobii (ceva uzbeci sau kirghizi petro-emancipaţi) tocmai ieşea, cuprinsă de o tembelă fericire. În locul simetriei perfecte a Rathaus-ului, pe care o admirase în pozele pliantelor turistice, cu muşcatele albe şi roşii aliniate în jardiniere, era nevoită să frisoneze de scârbă în faţa tiribombei din plastic şi metal strălucitor, priponită pe acoperişul de navă cosmică combinată cu castel medieval, de o dihanie hidoasă, ceva între dinozaur, Batman şi Star Trek. Tibi cerceta inginereşte toată această maşinărie de făcut bani pe seama celor spurcaţi la asemenea gen de cultură. Acasă, la începutul perioadei roz de la începutul lui 90, îl bătuse gîndul liberei iniţiative. O sală de jocuri mecanice, combinată cu un fel de cârciumă soft, care să distreze boborul blocatar în mahalua lor verticalizată, îi făcea cu ochiul. Totul părea rezolvat. Până când Sile, asociatul ocazional, care venise cu ideea, l-a lăsat baltă pentru o altă afacere, iar garantarea cu apartamentul a împrumtului de la bancă se lovise de împotrivirea fermă a lui Muţu, deloc dispusă să rişte ajungerea în stradă. Acum, admirând grozăviile mecanice de învârtit şi de bâţâit, bărbatul se interesa ce se oferă înăuntru şi cum funcţionează cutare sau cutare drăcovenie. Calcula consumurile, costurile şi beneficiile, minunându-se ce uşor te poţi îmbogăţi pe seama proştilor. Spre mirarea ei, nu se arăta deloc deranjat de muzica stridentă, amestec de arăbisme, manele şi alte armonii orientale, menite şi primenite pentru a ridica moralul deloc distinşilor consumatori. Într-un fel, trebuia să răsufle uşurată că-i trecuse paraponul, nu avea să mai bombăne pe seama obligaţiei de a-i cumpăra Tantei Aretia ilustrata râvnită. Singura preocupare era să găsească ceva cât mai decent şi mai ieftin, ce rost avea să o amărască pe bătrână , arătându-i ce hidoşenie vulgară (pardon, democratică !) a ajuns Praterul?
După o căutare grăbită găsise, cu numai şaizeci de cenţi, « bild » -ul cu care să-i ostoiască nostalgiile bătrânei. A strecurat cartolina în poşetă cu o senzaţie de uşurare. Mai avea acolo nişte batiste de hârtie, cheile de la casă şi permisul ei auto ; lucrurile valoroase stăteau, pentru mai multă singuranţă, în borseta lui Tibi. Băiat bun, i-a lăsat şi cei patruzeci de cenţi rest… Destins, se cinstise între timp cu o bere de la saloon-ul prin care, contra a încă 2 euro, puteai să te plimbi cu un fel de trenuleţ, printre piticii de plastic, cu sombrerouri şi tricouri marinăreşti. Sigur, nu avea pretenţia să se lase dus la Burg Theater, nici la Kunst Museum sau pe la alte monumente din vremea Mariei Theresa, dar găsea că e descalificant pentru un intelectual să te amuze asemenea infantilisme kitchoase, bune pentru lumea a treia a spiritului, dacă se poate numi aşa.
- Hai, astea ştiu că-ţi plac şi ţie... Fac cinste cu o tură!
Glumea? N-ai fi zis. Într-adevăr, Muţu se dădea în vânt, la figurat, dar şi la propriu, după legănatul în scrânciob. Acolo, în balansul ameţitor, se simţea liberă şi puternică; purificată de grijile, de răspunderile, şi de tot ceea ce o apăsa, când era cu picioarele pe pământ. Dar nu aici! Cum să se amestece ea laolaltă cu toţi tembelii ăştia, care chiuiau extaziaţi în vârtejul adrenalinic din Montagnes russes? Făcuse atâta efort să admire Viena imperială, visase şi se pregătise să umble firesc printre vienezii rigizi şi politicoşi, să respire împreună cu ei un aer civilizat, occidental; nicidecum să se sufoce în gloata lacomă după asemenea distracţii de mahala.
Totuşi, Tibi era pornit să-i facă “cinste” cu orice preţ. Se simţea obligat…? A urcat-o în roata mare, poate pentru că nu era coadă la bilete. Doar ei doi, pe bancheta din plastic, se înălţau abia perceptibil. Încet, simţeau că se desprind din viermuiala parcului. Mirosurile de kebab, de transpiraţie şi de pomăduri tari rămâneau tot mai jos, zgomotele se estompau… ! O adiere de vânt i-a ciufulit părul şi, pentru câteva momente, a închis ochii. Şi-a amintit de gestul pe care el nu-l mai făcuse de peste 20 de ani, cu care o provoca… şi-a pus capul pe umărul lui, ghemuindu-se. Pe vremuri, o săruta pe creştet... o îmbrăţişa. Acum a preferat să o aducă la realitatea atât de mult şi de chinuit visată.
- Lasă pisiceala pentru diseară! Mai bine uite-te de sus, merită!
Avea dreptate, ajunseseră aproape de punctul culminant. La picioarele lor, Viena îşi dezvăluia splendoarea. Cupola bombată, verdele acela de cupru coclit de la Karlskirche, acoperişul în linii drepte, galben cu cărămiziu, al Stephans Domului, parcurile de la Belvedere şi Shonbrunn… le atingeai cu privirea. Şi era minunat ! Marşul lui Radetzki se insinua în intimitatea lor aeriană, era acolo, vibrau împreună... Au început să coboare.
Înapoi, la poporul care popula din belşug distracţia cea populară!
- Ştiu eu pe unde-ţi umblă ţie gândul acum. Dar, pentru că din cauza ta am nimerit aici, rabdă şi nu mai bombăni, că te apucă bila!
Nu pierdea niciodată prilejul să o înţepe. Se obişnuise, măcar acum reproşul era servit pe ton de glumă. Damblaua lui de a stabili întotdeauna răspunderi dăscălind-o şi reamintindu-i parcă la nesfârşit, atunci când era vina ei. Nu avea cum să-l schimbe, cu atât mai puţin acum şi aici. Ce rost avea să-şi strice amândoi cheful ? Într-un fel (felul unu, sau felul doi?) era mai bine aşa, decât să-i fi scos pe nas toată încurcătura declanşată, într-adevăr, de eroarea ei în citirea indicatoarelor de circulaţie. Abia se încheiase pocinogul de pe autostradă, când lăsaseră în buzunarul poliţiştilor unguri echivalentul a 50 de euro - bani cu care ar fi trait lejer două zile. Atâta îl bătuse la cap… că îl simte obosit… că să oprească ‚ să se dezmorţească doar câteva minute, că există pericolul să adoarmă la volan... Dracul l-a pus să se ia după mofturile ei. Au oprit pe banda de avarie, au coborât şi s-au aşezat pe marginea unui şanţ. E drept, ness-ul frecat de Muţu fusese foarte bun, îl revigorase. Când să pornească - pac, patrula! Emoţiile cunoscute, bâlbâială şi tocmeală fără şanse... nu era voie să staţionezi decât în locurile de refugiu, special amenajate şi semnalizate. Ea, care le ştie întotdeauna pe toate şi îi freacă creierii cu toate chiţibuşurile reglementărilor rutiere, ca un miliţian scârbos, tocmai asta n-o aflase... Să nu te apuce nebunia?!

Când s-a apropiat de standul de tir, nici nu se gândea că ar putea da banii pe o asemenea aiureală. Şi totuşi.... Fusese cel mai bun ţintaş din regiment! Respectiva îndemânare îi adusese chiar recompensa unei permisii... cea în care o concepuseră (deloc planificat) pe Codruţa. Încă se amuză reamintindu-i fetei, ori de câte ori apare ocazia, că îşi datorează existenţa talentului lui de a nimeri drept în mijlocul ţintei. Subtextul vulgar, subliniat şmechereşte, o face pe Muţu să se înroşească inutil. Prilej de distracţie pe seama pudibonderiei ei desuete, de Kunigundă veritabilă.
- Chiar vrei să-ţi arăţi măiestria? Sigur, o victorie în faţa unor concurenţi ca ăştia...
- Nu fii apretată! E plăcerea mea... Nici nu costă mai mult de 2 euroi.
Vorbea de parcă ea ar fi ţinut banii. Nu mai era, de mult, un subiect de discuţie. Se împăcase şi cu asta. Când şi când (adică la ocazii foarte bine întemeiate) , Tibi ştia să fie atent cu ea, câteodată chiar generos. Ca şi acum, când îi oferise, cu mărinimie, să se dea în lanţuri sau ce naiba or mai fi vâjâitoarele respective.
A luat-o de mână, trăgând-o spre baraca ordinară, unde se înghesuiau toţi gură cască. Îi trebuia şi galerie... Altfel, aprecia faptul că nu o uita pe unde se nimerea, deşi acum ar fi preferat să stea deoparte.
Mică, strivită de tejgheaua lustruită, trebuia să suporte şi presiunea, şi mirosurile celor care se arătau interesaţi. A răbdat, supusă, până când a simţit o mână scârboasă cum o pipăie cu neruşinare pe fund. Abia atunci s-a smucit, enervată.
- Termină! Nu vezi că mă deranjezi?
L-a lăsat cu istericalele lui mitocăneşti şi a ieşit din buluceală aranjându-şi, cu gesturi precipitate, ţinuta. I-ar fi prins bine o ţigară, dar pachetul rămăsese în torpedoul maşinii. Cu doar patruzeci de cenţi, cât îi rămăseseră de la cumpărătura ei , cum putea să se descurce? Ăştia nu vindeau la bucată, bâlci cu pretenţii ! Să ceară cuiva...? Brrr ! Tibi nu suporta femeile care fumează pe stradă, dar aici nu s-ar fi sinchisit de părerea lui. Pur şi simplu nu vroia să se înjosească până într-atât.
.
Se ţine strâns cu mâinile de volan. Regulamentar - dreapta în dreptul cifrei 2, stânga la 10. Şofer de avarie. Şi ce avarie!. Pe locul din dreapta, Tibi - mut, crispat, cu pumnii strânşi. Nici maxilarele nu-i sunt sunt mai relaxate. Ochii în podea, să nu vadă maşina de poliţie care rulează înaintea lor. Şi nici pe cealaltă, care îi escortează din spate.
Gaura din borsetă a descoperit-o abia când au revenit în parcare, sătui de Prater şi gata să se dedice, în sfârşit, adevăratei Viene. O tăietură precisă, de profesionist. Lucraseră fără greşeală; nu le-au lăsat nimic. Bani, paşapoarte, permisul lui de conducere, vaucherul pentru cele trei nopţi pe care ar fi urmat să le petreacă la hotelul Rosen Wieden. Şi broşa, bineînţeles.
La baraca de tir. Mai mult ca sigur, atunci când Muţu se simţise pipăită cu neruşinare. Diversiune tipică şuţilor versaţi, din Tei sau Crângaşi. Invaziile barbare ajunseseră până aici.
Bărbatului nu-i vine nici acum să creadă. E furios pe toţi şi pe toate. Baba cu păsărelele ei, nevastă-sa cu capu-n traistă, de l-a adus taman în gura mizeriei ăsteia. Fuduleală la tir îi trebuia? Maimuţoiul flocos, câştigat de pe urma îndemânării ostăşeşti, se hlizeşte tembel pe bancheta din spate... Trofeul. Singurul obiect din străinătate cu care se vor putea lăuda acasă. Aşa-i când e să se aleagă praful - găseşti un cui până şi-n p...

O priveşte cu coada ochiului pe nevastă-sa. Un boţ roşcovan, abia îi iese bretonul peste volan. Tace, concentrată la drum. Şi ce bine conduce, Muţunache ăsta al lui ! S-a ţinut tare, draga de ea. Nu s-a panicat, n-a făcut nici cea mai mică aluzie la tâmpenia lui de gorobete. La poliţie, unde au ajuns ca să reclame furtul, tot ea preluase rolul de porte parole. Blocat ca de obicei, atunci când ajunge în faţa unei autorităţi în uniformă, mai găsise puterea să o admire în încercarea ei de a fi cât mai limpede şi a salva ce se mai putea. Nimic... Politicoşi, dar severi şi dispreţuitori, poliţaii de la secţie îşi notaseră conştiincios totul. Întrebări tăioase, precise, fără cea mai mică urmă de înţelegere, de compasiune pentru necazul lor. Se vedea de la o poştă că nu dădeau doi bani pe mărturia femeii, se uitau la ea ca prin sticlă. Când au cerut să ia legătura cu ambasada, oamenii în uniformă nici n-au clipit. Ştiau, desigur, cum privesc şi funcţionarii noştri diplomatici asemnea păţanii. Prea fuseseră mulţi concetăţeni care îşi aruncau actele şi apoi începeau să se jeluiască, cerând ajutor. Plătim lebedele, obişnuia să spună, cu cinism, dr. Jonas , un amic de-al lor (stabilit pe undva, pe lângă Krems, unde îşi schimbase numele, descotorosindu-se cu grăbire de exoticul Ionescu) ori de câte ori se lovea de un "Nein!" răspicat. Ca nişte automate, le-au făcut legătura telefonic cu funcţionarul de la ambasadă, care le-a spus repede că, în afara unei dovezi de identitate... Şi pe aceea, au primit-o de abia a doua zi, căci alor noştri amploaiaţi consulari tocmai li se termina programul de lucru. Aşa că restul voiajului l-au petrecut, ca vai de ei, într-un arest din curtea secţiei de poliţie, fără permisiunea de a ieşi, fie şi câţiva metri dincolo de uşa cu gratii. Au dormit ca doi câini vagabonzi, unul lângă altul, nu au schimbat o vorbă... poate că era mai bine aşa. Dimineaţa, când le-au sosit hârtiile, li s-a dat câte o cană de ceai şi un croissant, apoi li s-a atras atenţia că, spre binele lor, vor fi escotaţi până la frontieră.
A început să plouă. Ştergătoarele mătură parbrizul cu baleiajul lor monoton. Gata, asta a fost toată aventura lor. Al doilea chix. Şi ce chix! Chiar că să faci un film din el. Unul prost, desigur…. Dar totuşi film.
Liniştea grea din habitaclu începe să-l apese pe creier. În fond, ce nelegiuire au făcut, cu ce sunt vinovaţi, ca să-i dea afară aşa, ca pe nişte borfaşi, strânşi între potere?
Împinge cu năduf Play-ul casetofonului. Marşul lui Radetzki se năpusteşte în forţă peste ei, peste parbriz, peste... Ei, drăcie! Vine de la Viena şi tot nu ştie cine a fost Radetzky ăsta şi prin ce s-a nemurit el. Mâna lui stângă se duce şi acoperă, cu o duioşie neaşteptată, umerii femeii. Degetele bat ritmul melodiei. Muţu calcă voiniceşte acceleraţia. Buzele i s-au ţuguiat într-un fluierat sprinten, acompaniind cu aplomb marşul. Aşa, dragă !... Semnalizează , angajându-se cu un tupeu la fel de nebănuit în depăşire. Şi trece ! Maşina poliţiştilor a rămas în spate. Ei, şi…. ? La urma urmei, viaţa e frumoasă, nu?




comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


! - de Sancho Panza la: 13/03/2007 04:24:01
ei, da! asta e proza! :)
trag aer in piept...aproape ca uitasem sa respir, citind.
mai vreau! cand primesti parola, oare?!
#176699 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
brod - de alex andra la: 15/03/2007 21:28:06
Ca lumea. Scrii ca un profesionist:)
#177660 (raspuns la: #176699) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
erata - de brod la: 20/03/2007 02:24:37

Acest text a fost transmis pe "stil vechi" (din punct de vedere tehnic - cu erori - nu mari, dar sacaitoare). Daca n-ar fi fost asa,ar fi trebuit sa-l feliez in portii de cate 10 mii semne. Celor care sufera de o pedanterie literara geamana cu a mea, le pot expedia pe o adresa personala de email formula (nu ora!:)) exacta... Abon entendeur... salut!



#178650 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Sane la: 30/03/2007 09:32:50
mi-a placut :)
#182515 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: