Omul, a deprins zborul. L-a învăţat ca pe o povaţă, l-a abordat cu sfială şi l-a încercat cu timiditate, ca atunci când te afli cu adevărat în faţa unei taine deţinute doar de zei. Coborâtă din cer şi intrată în lume ca izbândă umană. Iar zborul, ca într-o balanţă cosmică, i-a devenit omului punte. I-a ţinut de foamea aerului, s-a distilat în apa bună de la capătul drumului sub arşiţa zărilor, a zămislit în mintea lui un mod de viaţă, obişnuit în ultima sută de ani.
Fără zbor, lumea ar fi mai mică. Scurtă în distanţe şi înceată în mişcări, greu de cuprins şi imposibil de aflat în răgazul de vreme cât o viaţă de om. Poate de asta, poate tocmai pentru această taină acordată, uneori oamenii aeronavelor, oamenii şi maşinile lor de zburat, mor. Mor, şi gata.
Dar, nu acesta-i rostul. Rostul uman şi orizontul zborului zac tocmai în steaua cu nimb ce se naşte din împletitura gherghefului cusut cu migală şi răbdare la lumina tainică a pasiunii. Nu poţi călca peste drumurile neumblate ale cerului fără căldura pasiunii. Fără chemarea şi tăria ce o degajă. Iar pasiunii, nimic nu-i poţi opune. Doar lipsa ei.
Ocolul de melc al omului printre zăpoarele cerului adăposteşte uneori câte o ironie amară, câte o lovitură de piatră a destinului - cădere în nefiinţă şi urcare la cer – câte o moarte de om. Roua lacrimilor stropeşte trupuri şi sfinţeşte fapte intrate sub pecetea vremii, trecutul se împarte în buchete cu soţ, acoperite cu ceara curată a cunoaşterii, ca într-o imortalizare de gală.
Acum, când trei vieţi se depun pe altarul cutezanţei umane şi se petrec între cei ce recompun escadrilele din cer ale aviatorilor români, gândul se zbate a durere, iar inima plânge a neputinţă. În faţa cerului. A puterii lui. A imensităţii sale pe care, pentru o vreme, au avut-o şi ei – cei duşi dintre noi –, sub picioare. La îndemână. Aproape.
Mintea adună în circumvoluţiuni de viaţă arhetipurile zburătorilor aşa cum au fost ei. Direcţi, egali, profesionişti. Oameni. Aureola traiectului lor se conturează pe cremenea cerului care, cu imensele-i forţe, zămisleşte aparent complicat, dar de o profunzime gingaşă, legenda lor de oameni între oameni. De muritori.
Nu-s cuvintele destule. Nu-i loc de tânguire. Legătura se încheagă cu stropi fini de afecţiune, acolo unde realismul stă drept. Unde argintul înseamnă răbdare, bronzul este profunzime, iar aurul adună respect. Topite în vatra profesiei, numele lor proprii – piloţi pe cerul de deasupra noastră – devin seva existenţială a boltei cereşti pe care spiritele se adună într-o stea. Ca o ofrandă ridicată zborului. Sub un destin lumesc.
Este vremea când sub creştetul capului se retopeşte magma cenuşie în tipare niciodată la fel, pentru a putea realiza devenirea. Trecerea. Zbaterea şi traiul. Totul. Pentru că în ciutura vieţii şi moartea are loc. Face parte din ea. Aşa cum mâinile sunt surori, cum secundele recompun timpul, cum vieţile dau sens morţii. Ca ofrandă sau de drept, cu zbor cu tot, ne ducem şi noi… Ce am scris, a trecut.