Şi tu,tu ai trecut pe lângă mine ca un tramvai gol, fără tristeţi, şi n-ai oprit nicăieri, eu stăteam în staţia asta de mult, tălpile pantofilor mi s-au tocit, buzele îmi sunt uscate aşteptând atâtea asfinţituri, mi-e frig, şi degetele îngălbenite de tutun, îmi cad pe trotuarul prăfuit, inutile şi plictisite să-ţi bată în geamul veşnic închis.
Mă desfăt cu trecerea ta, întâi nervoasă, aproape isterică, cu injurii impersonale scăpătate printre dinţii strâmbi, apoi acalmică, resemnată, mai că-mi vine să râd. Mă desfăt, repet, cu simpla trecere a ta, metalică, rece, sonoră, parcă erai clopotele catedralei Sf. Iosif, ding-dong făceai şi nu opreai, lăsai vântul să-mi amestece cuvintele strigate ieri în urma ta şi să le stâlcească e ut cis be, şi ploaia o lăsai să spele noroiul pe care tot tu îl împroşcai în fuga ta din faţa timpului, pentru că tu fugeai de timp, nu de mine, eu eram captivă în el, el era zmeul din poveştile copilăriei, tu, Fat-frumos, dar nu te-ai oprit în staţie să mă salvezi, ai trecut pe lângă mine, ding-dong, ai strivit soarele în scrumieră să te văd trecând tot noaptea şi să-mi fac alte semne de carte din amintirile cu tine, decorate cu melcii de pe alee pe care te rugasem să nu-i striveşti.
Am rămas aici (parcă sunt din bronz, înlăuntrul meu e gol, întunecat), abulică, paralizată, aici am rămas, în staţia asta care demult nu mai e staţie, ai desfiinţat-o să nu mai oprească niciun tramvai...