Aş vrea să-Ţi spun ce dor imi e să fiu
Un fulg în palma Ta ocrotitoare,
Când sufletul mi-e gol şi mi-e pustiu
Şi aripi n-au curajul ca să zboare!

Aş vrea să-ncap ca puiu’ntr-o găoace,
Ca să mă simt de toate, l-adapost !
Şi mângâierea Ta s-o simt, uşoară,
Spunându-mi:” Copilaş micuţ şi prost!”

Şi parcă-aş vrea să fiu un ochi de apă
În care chipul Tău să se-oglindească,
Un colţ de cer, un strop micuţ de rouă,
Ce-aşteaptă dimineaţa, să se nască.

Un fir de praf de-aş fi pe poala hainei,
Să Te-nsoţesc o Doamne, pas cu pas,
Ca să mă scald în dulcea Ta lumină
Şi să ascult blâdeţea-n al Tău glas !

Mă simt atât de mic, atât de firav
Şi nu găsesc în mine nimic bun.
Dar cu un glas timid, plin de sfială,
Aş vrea să mă apropii şi să-Ţi spun:

“CE ALTCEVA O, DOAMNE, DE PE PĂMÂNT ŞI APĂ,
AR MAI PUTEA SLĂVITU-ŢI CHIP SĂ-NCAPĂ,
DECÂT BOLTITUL CER ?”

“EU am creat şi cerul şi pământul
Şi am supus furtuna c-un cuvânt !
De voia Mea ascultă-orice făptură !
Tot universul ştie CINE SÂNT !

Şi totuşi în nespusa Mea iubire,
Mă pot apropia cu pas tiptil,
Şi din imensitatea Fiinţei Mele,
Să locuiesc în inimi de copil !”