Cum dai să intri în Ininiroc, venind dinspre malul mâlos al Prutului şi încercând să prinzi încă lumina felinarelor aprinse pentru talciocul din Vaslui (a fost, sau n-a fost blat, domnule Porumboiu – pere ?) , a fost odată, ca niciodată, un coteţ de porumbei. Îl ctitorise, fără să ştie că chiar ctitoreşte (aşa cum fârtatele Jourdain comitea proză fără să ştie, iar alţii fac… ce fac, cu aceeaşi înduioşător-enervantă inocenţă) un nea Cutare, de-i mai zicea lumea şi « Inimosul » - asta din cauză că-l durea inima de timpul pierdut cu o zdravănă şi incurabilă lene. De fapt, Inimosul ăsta era un transvertit avant la lettre, care nu voise să nască de fată mare (o păţise, na… nici nu ştia bine cu cine, căci era aplecată să lege nişte coceni de păpuşoi proaspăt furaţi din tarlaua C.A.P. –ului… o crezut că-i chiar miliţianul Milică şi o zîs bogdaproste când o scăpat di dânsul din schinare) şi, atunci, se hotărâse să remedieze jenanta situaţie făcând un nesfânt lăcaş de închinăciune la cele buruieni izbăvitoare de nedoritele bucurii care ceruseră azil genital în uterul domniei sale.
Zis şi făcut. Adică desfăcut…. Gardul vecinului Culiţă, cunoscut printre megieşi sub pseudonimul « Mila Domnului » - ID câştigat pe merit, pentru milostivenia cu care nu se ostenea să omoare păduchii din dotare, preferând oftătura blândă şi inutilă. Ocolind cu o neobişnuită pedanterie zona parazitată a megieşului cel cronic scărpinăcios, nea Cutare (alias Maricica, pe numele ei cel fetesc) îi demolase, mai întâi, şi Mai Întâi (că tot se dădea liber de 1 Mai muncitoresc) gărduţul din fundul grădinii. Furase, domol şi temeinic, şipcă cu şipcă, până ce locul rămăsese curat şi deschis. Cum să patronezi tu, fie şi transvertit în devenire, un asemenea prăpăd ? În fond şi la urma urmei, până şi mult stimatul şi iubitul fiu al poporului, falnic conducător şi strateg al lumii, far călăuzitor într-ale bâlbâitului genial şi, mai presus de toate, tovarăş de luptă şi viaţă (personală !) al savantei de renume mondial şi largă recunoaştere internaţională, tovarăsa academician doctor inginer Elena Ceauşescu , comandantul suprem al atâtor fronturi, comitete şi comiţii, măreţul nea Nicu… ei bine, şi el, întâi demola şi pe urmă punea ctitoria-n loc (dacă nu chiar în foc), oferind poporului (transvertit sau doar aspirant la transpiraţie şi transhumanţă bipedă peste graniţă) un demn şi inegalabil exemplu. Cu toată graba şi osârdia dovedite în opera vieţii sale, transveritului nostru apucase să-i crească părul pe picioare (că mustaţă avea deja, doar că nu se vedea întotdeauna din cauza mucilor care o camuflau extrem de inteligent şi eficient). Ce şi-a zis el atunci în barbă ? Cum, când lumea mi-e deschisă… să mă satisfac cu un biet ciot ?! L-a smuls şi pe ăla cu grăbire, a golit dintr-o sorbire trăscăul păstrat la loc de răcoare, unde nu pătrundea nici durerea, nici musca, nici Securitatea… dar s-a împiedicat (benefic, după cum aveau sarcină să constate istoricii lui Gigi Becalistul) de un ciot – unul care tocmai răsărise din grămada de căcat ornamental, amplasată elegant taman în fundul curţii. Noroc cu ochiul de sticlă, din cauza căruia nu a băgat de seamă că tocmai îi smulsese membrul (nu de partid, ci pe celalalt…. de sindicat !) Inimosului în persoană, cel care tocmai adormise, răpus de ultimele şi preţioasele indicaţii ale mult stimatului şi iubitului conducător, iezact sub preţiosul munte de produs biologic şi reciclabil.
Când a văzut el una ca asta (de fapt, mai mult a pipăit, că în celălalt ochi, de ne-sticlă, tocmai îi intrase o musculiţă zglobie şi verde, proaspăt decolată de pe muntele magic din căcat), ce şi-a zis transvertitul nostru în devenire ?
- Iracan di mini, bre Inimosule. Acuşiculea, la ce bun să mai bat eu drumul nu tocmai asfaltat, până la sfânta miliţie, să te declar mort şi cu ciotul ăsta de ştromeleag smuls din greşeală în greşeală, spre victoria finală ? Ia mai bine să mă pricopsesc io cu ’mnealui, că o să vină, odată şi o altă dată vremea transplanturilor, a lui neica Ciomu şi a liberalilor întreprinzători…. De ce, adicătelea, să nu fiu eu cel dintâi pionier pe această cale a victoriei socialismului… pardon, a capitalismului ?
Zis şi instalat nevisata captură în nădragii ,şi aşa prea largi, primiţi de pomană (sau furaţi, nici acuma nu se ştie exact) la moartea împăratului Napoleon de către un cumnat de văr dinspre partea mă-sii a văduvei de-a doua a lui Lenin. Numai nea Tăsică - cel care făcuse în Ininoroc colectivizarea cu pistolul în mână, primind pentru asta drept nemuritoare recompensă un abonament la baia centrală din Huşi, acolo de unde furgăsise, de la un spion sovietic, nădragii aflaţi acum peste ciotul Milei Domnului, însuşit în condiţiile mai sus menţionate de către nea Cutare, eroul nostru şi al muncii socialiste…. pardon, capitaliste - ştia câţi păduchi, care mai laţi, care mai înguşti sau mai ondulaţi, conţinea nemuritoarea buleandră.
Astfel înzestrat prin forţe proprii şi graţie norocului mai chior ca el, Inimosul ăsta de azi (care, ca să nu fie recunoscut de grăniceri când avea să treacă Prutul - « fost cel mai fidel grănicer de a lungul istoriei de veacuri a spaţiului carpatic, ducându-şi apele mai întotdeauna învolburate în aval, acolo unde le aşteptau vechile cleanţuri ascunse în adâncuri » cum avea să consemneze mai târziu un viitor laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi Literatură - şi-a înscris pe tatuaj numele de Pulosul) s-a gândit că tot ce-i mai lipsea plaiului mioritic pentru a atinge perfecţiunea ar fi fost un mauzoleu care să nemurească una dintre victoriile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pe cele meleaguri, oricum vecine cu celelalte terenuri doldora (încă nu de vile, ci) de eroism de pe urma marilor izbânzi repurtate de către ostaşii noştri la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz colţ cu Carei, împotriva cotropitorilor romani, fascişti, turci, americani. Dar, cum finanţarea din fonduri Phare încă nu apăruse deasupra liniei orizonturilor roşii, iar nea Nicu (fârtatele-model într-ale ctitoritului) încă se mai chinuia cu Canalul Dunăre – Panama, eroul nostru cel proaspăt şi iremediabil transvertit a găsit de cuviinţă să facă ceva mai util societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi omenirii în general.
O privire ageră şi sticloasă aruncată peste Dunăre nu i-a spus nimic. Şi-a luat avânt (dacă ar fi avut la îndemână o sticlă de Pepsi Cola, avântul ăsta ar fi fost dublat şi de cuvenita energie) şi, întorcându-se la 180 grade, a scrutat, atent şi responsabil, Prutul în persoană. Era învolburat şi lat. Cum naiba să-l treci înot, pentru a câştiga fără preţul vieţii, Libertatea atât de dragă celor care savurează respectivul tabloid atât de colorat ca formă şi de profound în ideile şi articolele de fond? Încă s-ar fi încumetat, cu acel imbold de eroism secular care i-a animat întotdeauna pe urmaşii lui Burebista, ai lui Traian & Decebal Corporation ltd., ai urmaşilor urmaşilor lor. Dar o brumă tomnatică de înţelepciune, proaspăt cumpărată pe cartelă de la magazinul universal şi păstrată în cele mai tainice unghere ale Casei Poporului, l-a străluminat subit că Prutul ăsta, fir-ar mama lui a dracului de gârlă împuţită, “a făcut destul de multe victime din rândul celor ce voiau libertatea cu orice preţ. Pe aici când treceai, nu puteai să întorci privirea spre malul celălalt căci erai catalogat drept ,,trădător’’ şi puteai să fii cazat aici fără voie, şi mai presus de atât să ieşi bine tăbăcit de către soldaţii în termen, care voiau o permisie sau o avansare la ,,excepţional’’ – cum avea să nemurească, peste ani, acelaşi glorios laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi Literatura (sau viceversa… tocmai s-a instituit o comisie parlamentară care să cerceteze şi să stabilească ordinea exactă a priorităţilor nobeleşti).
- Ce e de facut? se întrebase, odată, cretinul (pardon, pretinul) Ninel, alias tovarăşul Lenin. S-a mai întrebat, încă odată, şi Inimosul transvertit. Şi, după o matură chibzuinţă, în cursul căreia a bântuit intelectual printre vechii lui tovarăşi de idei, pre nume Seneca, Kant, Sartre şi Guţă de la Vâlcea, i-a apărut revelaţia. O revelaţie cu totul specială, destul de albă şi sigur înaripată, ca o metaforă poetică importată din Occident. La noi (adică la Ininorocul de Vaslui) revelaţia asta se materializa sub chipul unei gâşte (deloc sălbatice sau ibseniene) doar zbârlă, tocmai alergată de vulpe şi urcată întru cuvenita şi salvatoarea adăpostire drept în salcâmul din faţa casei de cultură şi dezmăţ, aşa cum fusese botezat sătescul cămin cultural, odată ce Consiliul de Stat, la propunerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, sub conducerea tovarăşului Ion Iliescu, emanase decretul prin care era oficializată nu întreruperea sarcinii la femeile care născuseră minimum şapte copii, ci avansarea localităţii Ininoroc pe noi culmi de progres şi civilizaţie urbană.
- Mare păcat că acest sublim porumbel al păcii, pictat cu atâta măiestrie de tovarăşul artist plastic Pavel Picassov, nu are un adăpost sigur, chiar antiatomic, la nevoie, care să-l pună la adăpost de invaziile barbare ale capitalismului şi imperialismului multilateral dezvoltat ! Aşa grăit-a transsexualul în curs de devenire. După care, ţopăind în pas sprinten, de dans marşant, simbolicul pas de la vorbă la faptă (şi de la ridicol la sublim şi retur), a pus mâna pe o greblă cu calităţi paranormale de teslă combinată cu rindea şi cu ceai de muşeţel, pe care nu a mai lăsat-o din mână (era cât pe-aci să o lase doar gravidă) până nu a desăvârşit măreaţa şi istorica casă a poporului columbofil.
Pe marginea acestui subiect ar fi multe de spus, ar fi spus cel ce avea să parvină la demnitatea de laureat al Premiului Nobel pentru pace, minte, inimă şi literatură. Mă rezum doar la un detaliu (poate minor, dar semnificativ şi sigur telegenic) : primul locatar al proaspăt ridicatului stabiliment columbofil s-a numit (şi se mai numeşte şi azi, dacă cumva nu o fi trecut în rezervă) Urinel.