Sunt în aer de când mă ştiu. Văzduhistă


Azi am strâns o grămadă de obiecte de care nu mai am nevoie de mult sau de care n-am avut nevoie niciodata şi care doar ocupă inutil spaţiu. Spray-uri, parfumuri începute şi lăsate de-o parte pentru că brusc nu mi-au mai plăcut, haine, pantofi, poşete în stare bună dar uzate moral şi mereu împinse în fundul dulapurilor, pentru a fi scoase la lumina cândva şi de fapt niciodată repurtate, un uscător de păr nefolosit, uitat într-un sertar, un walkman fără căşti, pixuri, stilouri si creioane cât pentru o clasă întreagă de elevi, ochelari de soare demodaţi, pahare şi ceşti desperecheate... Şi toate s-au aglomerat doar în câţiva ani, de când n-am repetat operaţiunea la modul ăsta radical... Aşa netrebuincioase cum sunt, cu ele se duce o parte din mine...

După amiază moartă de duminică. Nimic nu mişcă. Urăsc după amiezele moarte de duminică. O să dau drumul la muzică. Tare. Să sparg monotonia în mii de cioburi.

Dimineaţă mohorâtă. În faţă o zi ce se va termina cu un spectacol de teatru. Până atunci mai nimic. Senzaţie stranie, de reluare la nesfârşit a aceleiaşi zile.

E o nebunie. Telefonul zbârnie întruna. Mă sună te miri cine. Îi apucă aşa, pe toţi deodată. Apoi zile întregi e mort. De ce oare de la o vreme îl prefer mut ? Ca să-mi frământ gândurile în linişte ?

Imi amintesc o zi caldă de început de mai. Cu ani în urmă. Merg singură pe stradă, fără vreo ţintă precisă, pe sub coroanele copacilor nu de mult înfrunziţi. Ploaia care tocmai s-a oprit a ridicat praful încins de soare, dând aerului mirosul ăla specific pe care niciodată n-am ştiut să-l descriu, dar pe care îl simt în nări de câte ori îmi aduc aminte de el... Ştiu până în cele mai mici amănunte cum eram îmbrăcată. Mă simţeam frumoasă, iar privirile trecătorilor nu făceau decât să mi-o confirme. Îmi simţeam sufletul plin, aproape debordând. Şi nu, nu eram îndrăgostită, doar disponibilă, fericită, pe moment, fără alt motiv decât că era primăvară, că mirosea a praf umed, că eram în oraşul ăla atât de drag mie şi că lumea îmi zâmbea, răspunzând poate zâmbetului meu inconştient... De ce ni se întipăresc oare în minte pe veci clipe ca asta ? Pentru că sunt rare ? Pentru că sunt preţioase ?

Ţi-am făcut loc lângă mine. De sus se vede mult mai frumos decât de aproape. Se estompează ridurile clădirilor, petele inestetice de pe conştiinţele celor cu care intrăm zilnic în contact dispar, nervii întinşi se relaxează. Uite, aici, în preajma mea, norii capătă contururi aiuritoare, îmbiindu-te la degustări rafinate de culori şi forme. Nu poţi rămâne indiferent. Te ştiu... Închid ochii şi văd clipa...

Plutire lină spre zări incerte. Hai-hui, pe aripi de gând. Respir adânc... Ritmat, timbrat, lumea reverberează cu mine. Şi e atâta libertate în aer...