Pentru a exista,
nu trebuie să cer voie nimănui.
Pentru a mă exprima în propria-mi culoare,
doar Lumina trebuie să o întreb,
dacă mă lasă.
Sunetele mele prind glas,
să-i plătească tribut doar tăcerii.
Iar simfonia sufletului meu
nu-i destinată urechilor omeneşti,
ca să întrebe de-i plăcută!
Ea se armonizează cu cerul,
cu florile, cu iarba...
cu surâsul tău...
Dar nici pe tine nu te întreb...
Căci mi-e teamă...
s-ar putea să nu-ţi plac...
şi atunci mai bine,
îmi îngân propriul cântec,
pictându-mi tablourile
doar pentru ochii sufletului meu,
mai presus de orice culoare
şi orice sunet cunoscut.
Şi totuşi...