sunt iarna piazzolliana
cu turturi pe circumvolutiunile cercurilor ascunse
unele intr-altele.

marturisesc ca
toamna-i departe de cea care sunt acum,
primavara nu incape nici macar in lacramioara presata
printre filele de poveste-ncheiata,
iar vara a uscat fiecare rod al imaginatiei,
cu seceta lasata-n urma.

a ramas asadar iarna,
cu acorduri albe de scartait in pasi tematori,
in mine.

poate daca ar fi impletit putina eliberare in arpegiile lui,
as fi reusit sa gasesc cheia
(fa, do - fada?)
care sa deschida portile turnului in care m-a intemnitat.

muzica, nu altcineva.

este ciudat cum pot pune in becali, bemoli si diezi,
necunoscutele ecuatiei cu prea multe elemente.
nu eu, ei… compozitorii.

eu sunt doar o ureche plecata pasilor sa-i intampine,
reminiscenta a indianismului
dintr-o alta viata.