Dragul meu drag,

Seara asta curge egală cu sine, doar mie secundele nu-mi sunt identice, ci şchioape ca nişte versuri impare. Cuvintele mi-s puţine şi slute. Se înşiră înghesuite unele în altele, fără haloul lor obişnuit, golite de vrajă, seci. Netrebnicele vor să mă părăsească, aşa despuiată de sensuri. Mă simt asemeni unei foi albe, abandonată flaubertienelor chinuri ale stilului.
Şi totuşi... mâna-mi miroase a scorţişoară. Poate dumnezeul mirodeniilor să fi trecut pe aici şi să-mi fi lăsat un semn al bunăvoinţei sale.
Tu n-ai mai trecut de mult. De ieri. De o veşnicie. Am aprins în ăst răstimp o candelă. La rugăciunea de dimineaţă. Aia cu dă-mi, doamne, o inimă mare cât o roată de car, să-mi rânduiesc în ea iubirile de iarbă şi vânt, de moale şi rotund, de stropi de lumină şi picuri de ceară.
Singurul eveniment al zilei de astăzi: s-a întâmplat să mă întâlnesc cu mine. Mi-am răsărit brusc în faţa conştiinţei parcă trezite dintr-un somn îndelungat, întrebându-mă oarecum ingenuu ce-i cu mine. Crede-mă că n-am ştiut ce să răspund. Mi s-au zburătăcit ideile, visele, dorinţele odată cu plecarea ta. Va trebui să mă reobişnuiesc a trăi cu mine însămi. Să mă locuiesc, să umplu spaţiul gol rămas în urma ta, să mă extind, să mă cuprind. Încă nu ştiu cum...
S-a făcut târziu. Amân totuşi noaptea, căci n-am găsit încă rugăciunea potrivită pentru ieşirea din nimicul zilei. Nu-i ştiu decât începutul. Dragul meu drag...