Roua inca sclipeste pe frunze si pe firele de iarba. Mergi grabit avand in spate soarele ce abia s-a ridicat peste coama dealului. Din pamant se ridica arome pe care nu le poti defini dar iti sunt cumva atat de cunoscute. Pasarile canta bucurandu-se si ele de racoarea diminetii, vor amuti spre pranz. Deh, e vara si maria sa soarele simte ca are dreptul sa se dea mare, important.

In spatele gradinii se aude vocea bunicii:
- Sa nu-mi spui ca iar ai venit descult. Tu nu te lasi pana nu ma pagubesti de doua perechi de palme!
Zambesti si te pitesti dupa aracii cu rosii. Ca si cum asta ar schimba situatia. Doar te vazuse!

Langa fantana e o patura verde. Din loc in loc sclipesc tainice si albe comori - flori de margaritar. Sunt sute. Nu iti poti imagina ceva mai frumos.
E ca in povestile cu imparatiile inflorate si verzi. Numai ca regatul asta din preajma fantanii iti este interzis si are un Cerber foarte vigilent. O si vad incruntandu-se negru: "Ce ai tu cu florile mele?"

Data trecuta ai incercat sa le iei in brate pe toate. (E drept ca nu ai reusit decat sa te intinzi pe burta peste ele.) Si Doamne ce sapuneala ti-ai luat.

Bunica munceste tacut. Te furisezi hoteste in spatele ei si te uiti cum lumineaza vinetele si ardeii de buruieni. Te pomenesti vorbind. "Lasa sapa jos ca e grea. Ia-ma pe mine in brate." Se intoarce incruntata si cand da cu ochii de tine (siret ti-ai luat mutra de cersit) zambeste:
- Mare bandit mai esti!
Dar de luat in brate nu. Si mai zice ca tu esti bandit...

Invins cu propriile arme te indrepti premeditat a crima spre un par (tot al bunicii). Si incepi sa arunci cu pietre sperand sa cada cateva. Sunt timpurii ele perele dar chiar si asa nu-s coapte inca.
Presimt o noua sapuneala! Bunica a lasat sapa si nu ca sa ia copilul in brate! Fugi repede la unicul aparator al celor napastuiti, bunicul.