Aş vrea să-ţi povestesc
în amurguri tăcute despre iubire,
despre cum sărută soarele malul mării
atingându-i glezna tâmplei cărunte de valuri
cu roşul sângeriu...într-un foc de lumină
ţâşnind apoi printre genele plânse
unde lacrima agăţată de vârful clipei
stă să rămână
stă să fie plânsă...,
iar valurile se smulg tânguitoare de ţărmul fiinţei
zdrobindu-se de suflet

rădăcini crescute din buze către cer
ca o rugăciune amintirii
ce stă să rămână,
ce stă să fie uitată...


Aş vrea să îţi povestesc
de ce te ţin prizonier în inima timpului,
de ce te las să pleci
ferecându-ţi apoi urmele paşilor în sufletul meu!
Mă întreb totuşi dacă eşti aici,
dacă tu şi eu mai existăm
sau ne-am scurs asemeni unui firişor de nisip
în clepsidra de nu ştiu când...nu ştiu unde
poate doar urma aceea pe jumătate păşită
ne va duce la noi...,
dar pipăind-o cu buzele lacrimilor
am ajuns în locul unde ţărmul e atins de maree
şi purtat un pic câte un pic
în largul unde ţipă pescăruşii
ce stau să zboare,
ce stau să cadă...