Zorii unei zile sangerii se revarsa in pasul purtator de scopuri. Adieri blande, racoroase si inmiresmate mangaie tampla. O lumina stranie, aproape ireala, invaluie lumea amortita in propria-i negrija. Soaptele calme ale crangului insotesc drumul prafuit.

Ridicandu-si pentru o clipa privirea, mergatorul de neumblate drumuri zambeste a mirare. "Lumea e frumoasa cand nu o vede nimeni" isi spune.

Pasul isi urmeaza necurmat drumul. Ziua se jertfeste a pamant pe altarul devenirii. Cand in ieri statea la masa de cinste a omenirii trecatorul simtea jenat povara laudei. In colbul alb, in spinii ce adanc intra in carnea subit dumirita, bucuros sub obroc omul ascunde o lume.

Drumul sau incepuse sub veghea rece si impersonala a stelelor. Trezirea venise ca o porunca al carei imbold era irezistibil. Renuntarea la cele ce imbogatesc golind de sens nu ii aduce nici un fel de tristete.

In soarele la nadir apare prima picatura de sudoare a ochiului.

"E timpul sa aduc gandurile in noapte" rosti el tare. Copacii se infiorara de teama ca o noapte de ganduri le-ar intelege graiul. In linistire mergatorul de neumblate drumuri zambi a verde codrului inspaimantat.
"Incotro?" indrazni pana la urma codrul.
"In radacinile tale." raspunse calatorul.
"De ce?" insista codrul rusinat de curajul sau.
"Sunt lumina." raspunse cu vocea frunzei ce moare toamna visatorul.