Ai o lumanare aprinsa pe noptiera. Citesti. Ar fi frumos sa spun ca vad, de la fereasta, dar nu vad, insa stiu, ca lumina de la lumanarea galbuie iti ghideaza randurile cartii. Ea se apropie de tine si te intreaba daca nu iti e somn. Nu iti e. Vrei un ceai? Nu vrei. Vrei ceva? Da. Ai vrea sa te lase sa citesti. Cand citesti esti aproape de mine. Nu ma cunosti. Nu stii cat te-as putea iubi si esti nefericit.


Iti jur ca, daca voi trece pe langa tine, o sa te opresc si o sa te intreb cum ti-a placut ultimul rand. Vei sti.


Imi e frica insa. Daca nu voi sti eu? Daca voi trece pe langa tine si nu voi sti ca tu esti? Si nu voi mai avea o alta sansa sa te pot opri sa te intreb?


Sa imi zica cineva, de unde stim cand sa il oprim si sa il intrebam de ultimul rand?


Te cunosc atat de bine incat trec pe langa tine fara sa te recunosc, te confund cu mine.