scurt eseu despre tacere

Interesant eseul tau. Observ ca raportul gandire-limba e una din constantele textelor tale poetice si nepoetice. Unde "limba" include si "tacere", ca o extrema a sa.
Vorbesti despre slabiciunea cuvantului. Da, cuvantul e adesea o piedica in calea intelegerii, prin insasi polivalenta sa. Daca am comunica gand la gand, fara acest "intermediar", am elimina riscul malentendu-urilor. Dar cat de saraci am fi ! O intreaga dimensiune umana ar disparea, aia in care cuvantul, prin chiar ambiguitatea sa, naste poezia:) Ceea ce este slabiciune in cuvant este in acelasi timp si o forta, aceea de a naste lumi. Si nu uita ca, metaforic vorbind, "mai intai a fost cuvantul". Nu vreau, doamne fereste, sa intru intr-o polemica de tipul "oul si gaina", ca n-are solutie (vezi dezbaterile cognitivistilor). Ma joc doar cu niste cuvinte:)
Si inca ceva, legat de "misterele" de care vorbesti. Daca am inteles eu bine (slabiciunea cuvintelor este totusi o realitate), este vorba despre ceea ce in lumea literelor se numeste "inefabil", altfel spus ceea ce nu poate fi comunicat, spus, explicat etc. Dupa mine inefabilul nu exista decat in masura in care inca n-a fost pus in cuvinte.

Ma opresc aici, sa nu-ti tulbur cu vorbe prea multe si proaste tacerile:)

...imi plac "tacerile" tale...tacerea-mister..., tacerea-tacere...! Frumos...

Cum se poate gandi fara cuvinte?

Dumnezeu a fost, la inceputuri, singur...intrupat in CUVANT.Si, tulburat de profunzimea misterului care se tesea, a creat o lume de vorbitori.

Cuvantul e ca roata. Ajuta, face sens, duce si aduce iar la vehicolul gandirii se cer mai multe. Plus cele de rezerva.

Cuvantul si gandul le-am folosit ca discutii auxiliare, ca efecte ale tacerii. Ma intereseaza trunchiul pe care se altoiesc. Locul de originare a gandului. Eu ma intreb daca nu cumva o asumare a tacerii, o asumare a imposibilitatii de a ne defini, ar fi utila. Nu cumva asta impreuna cu "partea paradisiaca" ne-ar ajuta sa ne intelegem mai bine? Este just ca Dumnezeu este Cuvantul. Dar este cuvantul in masura in care e si iubire si fiinta. Este cuvantul si la nivel catafatic si la nivel apofatic. Este Cuvantul de dincolo de cuvant, este fiinta cea mai presus de intelegerea cazuta a fiintei. Nu incercam sa il bag pe Dumnezeu aici, pentru ca o discutie raportata la absolut nu aduce decat neintelegeri. Fiecare cu absolutul sau. Discutam in sensul strict cazut in care ma aflu.

Domnu` picky este just ce spuneti. Dar cuvantul are in acest caz, ca si ratiunea in sine doar un mare rol secundar in traire. Uneori se spune ca prin ambiguitatea cuvantului se creeaza bogatie. Eu nu vad asa. Si este foarte probabil sa ma insel. Nu ar fi prima data. Cred ca bogatia este data de participarea la necuvant. Eu altoiesc cuvinte pe tacerea mea si le trimit catre tine. In tine procesul este invers. Pentru ca intelegerea este rareori articulata. Este just ca aceasta intelegere se sprijina pe cuvant. Dar ea in sine e mai mult o "stare a constiintei" ca sa zic asa. Stiu ca e ambiguu, dar mai mult "cuvantul" nu ma lasa a zice.:)

Disocierea sau decelarea dintre gand si cuvant este imposibila.

Din fericire sau din pacate, nu stiu. Imaginatia nu-mi permite. La fel cum nu-mi permite imaginarea celei de-a opta note muzicale sau a altei culori dinafara rogvaiv-ului.

Ar fi ca si cand ai separa viata de a fi.

Nici nu incercam asta. Incercam doar a identifica modul de formare, si originarea are la baza tacerea, misterul ontic daca pot spune asa.

E la fel de greu a separa subconstientul de inconstient.

Hai sa zicem ca se formeaza asemeni zigotului din doua componente initiale, care fac apoi totul si-l mai si fac sa se rostogoleasca. In acest caz originea ar fi mai mult decat tacerea sau onticul. Ar fi o bipolaritate. Cu o componenta materiala si una metafizica.

"la inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu ,si Cuvantul era Dumnezeu..."...asa se deschide Evanghelia apostolului iubirii;)

Foarte corect!:) daca imi este permisa o astfel de constructie gramaticala. Tocmai de aceea lucifericul si paradisiacul trebuie asumate impreuna. Ati intuit perfect.

Altfel nici ca s-ar putea, decat cu dezechilibru.

ti-a ajuns pe la ureki versul"ruga mea e fara cuvinte"?kestiuni subtile,argheziene:))

cu influente...de unde?


si eu ii iubesc pe Noica,pe Blaga,pe postmodernisti,pe multi,multi altii...

Cred ca se pune (desi fara legatura cu textul de fata) si problema gradului de participare la cuvant. Am mai discutat candva de etapele gandirii (discursiva si elaborata), nu mai revin. Cuvintele pot indica si stari, pot trimite la ele. Dar pe de alta parte cuvintele nu cuprind aproape niciodata intreaga realitate de exprimat. De aceea uneori cuvintele sunt doar cioburi. Oricat de expresive. Si intr-un "buna dimineata" poate sa ramana ceva neexprimat. (depinde cui il adresez, sotiei, sefului, neprietenului etc.) Aproape o quadratura a cercului.

multumesc pentru trecere.

O lume de vorbitori. Bine spus. Cuvantatorii sunt rari.:)

Nu fa abstractie de nuanta termenului intrebuintat si de asemeni nici de intonatie. Dar asta presupune deja iesirea din limitele stricte ale cuvantului. Sau, nu?

Cum se poate gandi fara cuvinte?
Dar cine a spus asta ?
Daca ma intrebi pe mine, eu as zice ca gandirea si limbajul se determina reciproc, se genereaza in egala masura. Rudimente de gandire exista si in afara cuvantului, tot asa cum exista si cuvinte insirate fara bruma de ratiune, dar esentialmente gandim in cuvinte. Si tacerile noastre se coloreaza de cuvinte-ganduri. Tacem intotdeauna despre ceva, iar ceva-ul ala e gand-cuvant.

Cuvant la cuvant, intrupeaza ideea.

Are influentele pe care le-am declarat in text. In plus Arghezi e doar versificatorul unei idei cu o cariera in mistica de peste un mileniu. Da, apathia, isihia - contemplatia. in text am facut trimitere la Blaga si la postmodernism. Blaga ia o idee considerata a fi apanajul misticii si o aduce in filosofie. Am spus de asemenea ca nu adopt aceasta pozitie fara rezerve.

Nu fac abstractie. Nuantele si accentele pot fi intelese distorsionat. Si deseori ne trezim neputinciosi. E complicata rau simplitatea. :)

E complicata rau simplitatea.

inca un aforism H.S.! :)

Dar uiti ca atunci cand nu spune direct, cuvantul sugereaza. Prin conotatie deschide o intreaga lume.
Pe de alta parte, tot ce ramane neexprimat este presupus sau subinteles. Presupozitia si subintelesul tin tot de limbaj, sunt capacitatea acestuia de a spune printre randuri, cu jumatati de cuvinte.

Da este corect. Dar cuvantul nu epuizeaza. Si cand are pretentia ca da apare limitarea.

Intre oameni raman mereu stari de neexprimat. Asa cred :-??

... aici se vorbesc două limbaje diferite. Dacă vin eu cu al treilea, mă-njuri pentru babilonie ?
Uite, ei literaţii, văd gândurile ombilical legate de cuvinte. Filosofii transcend cuvântul în metafizic (cum altfel?).
Dar eu, nebunul, vreau claritate. Aşa că mă leg de limbajul ştiinţific. Şi da, de informaţie, ca esenţializare sau sublimare a cuvântului. Acuma desigur că ne-o trebui un translator, dar poate că ne-om înţelege şi prin semne. Te-nvoieşti ?


Picky,
spui "Cum se poate gandi fara cuvinte?" - uite aşa : în imagini ( la copii, la pictori, în geometrie etc.), în sunete ( la compozitori ), în rapoarte abstracte ( în matematică şi fizică ), sunt doar câteva exemple.
şi "Disocierea sau decelarea dintre gand si cuvant este imposibila." - ba-i chiar posibilă. Dacă întrebi un elev cum se gândeşte să rezolve o problemă de geometrie în spaţiu, ai să vezi că nu literalizează mental demonstraţia. Ci se gândeşte cum şi pe unde să traseze perpendiculare, pe unde se intersectează dreptele şi segmentele, apoi pune mâna pe creion şi-şi trasează liniile conform inferenţei anterior alcătuite, ca să-şi demonstreze şi verifice rezultatul. Totul se desfăşoară în mintea lui ca un film. Aşa si cu arhitecţii. Dacă arhitecţii ar trebui să gândească în cuvinte, planurile construcţiilor s-ar face în ani de zile, pote chiar secole...

Ma invoiesc. Cu cat mai multe "limbaje" cu atat tacerea ne este mai bine numitorul comun. :) Gandirea e discursiva si elaborata. Si intr-adevar cea verbalizata sau "discursiva" este doar o etapa. Pe de alta parte ramanerea in imaginar nu este o solutie. O intelegere "in duh"(la adanc) a realitatii este poate la fel de necesara. Comentariul tau aduce un alt unghi de a privi problema. :)

Ceea ce incerc sa inteleg este geneza gandului ca proces identic in oameni distincti.
pai nu sunt cumva trairile identic valorificate care duc la generarea gandului despre care vorbesti?
oameni distincti, dar compatibili, pot ajunge sa se simta unul pe celalalt de la mii de km distanta. gandul generat este identic.
cum spuneam deunazi - nu e necesara prezenta fizica imediata, pentru ca sa se constientizeze existenta, prezenta, apropierea.
doua suflete alimentate cu aceleasi trairi e firesc sa transmita mintii aceleasi semnale, de unde sa rezulte "gandul ca proces identic in oameni distincti".

Pe acest proces se fundamenteaza intelegerea si neintelegerea in acelasi timp. - si nu numai. acest proces pune baza a ceea ce eu numesc "universul lor". univers in care neavenitul s-ar simti picat din luna, si n-ar intelege o boaba.


fain eseu despre tacere, dar de ce ai simtit nevoia sa o pui in cuvinte? tacerea atinge perfectiunea cand nu-i vorbita :)

De acord.
Înainte de a vorbi despre geneza gândului, aş vrea să reiau ideea nespusului. Nerostitul "ne-cuvintelor" stănesciene vine în întîmpinarea literaţilor în demersul lor de înţelegere a informaţiei prezente dar neconcretizate în formulări. ("Inefabilul" de care vorbea Alex andra.) Folosind un alt limbaj, încerc o echivalentă re-definire.
Eu văd cuvântul ca un concept strâns legat de informaţie. Purtătorul cel mai sublimat al informaţiilor menite să călătorească de la o conştiinţă la alta. Vehiculul quintesenţializat al conceptelor-gând.
[Cineva spunea odată că filozofia tinde să spună multe despre puţinele lucruri esenţiale, iar ştiinţa să formuleze în puţine cuvinte o cunoaştere cât mai vastă. La limită, filosofia ar sfârşi prin a spune totul despre nimic, iar ştiinţa a spune nimic despre totul. (parcă B. Russel dacă nu mă-nşel ?)]
Ei bine şi în cazul informaţiei, gândurile exprimate de Homo S. sunt valabile. Dacă originea gândului e tainică, dacă nu ne-o putem explica, nu înseamnă că gândul-origine nu are formă şi/sau conţinut. Ci doar că informaţia inclusă nu a ajuns să fie articulată logic prin limbaj; nu a fost încă disecată şi reconstituită de un anumit fel de limbaj. Dar ea este prezentă în imagini (intuitive), provoacă sentimente şi-şi cere dreptul la existenţă.
Informaţia clar formulată este gândul-cuvânt. Iar dincolo de orice informaţie adusă în conştiinţa gânditoare e tăcerea. Da, poate fi tăcerea ca mister. Dar tăcerea de dincolo de orice conştiinţă nu e neant. Informaţia există şi independent de conştiinţă, aşa cum există şi independent de suportul material, de substanţă. Veţi spune nu, asta-i o prostie. Dar eu vă spun să vă gândiţi la informaţia conţinută de undele radio. Radio-televiziunea, informaţia purtată de energia electromagnetică, nu e o dovadă suficientă ? Bine, atunci ce spuneţi de informaţia non-energetică a reversului unui program ( "soft" ) de calculator ? Ştiaţi că certificarea corectitudinii informaţiilor din memoriile calculatoarelor se face printr-o "sumă de control"? Că aşa zisa "ghicire" a informaţiilor şterse se face prin deduceri logice a inverselor valorilor biţilor rămaşi ( prezenţi ) ? Sunt câteva exemple de cum poate fi folosită informaţia ne-prezentă manifest, dar conţinută ca subînţeles ( ca "umbră" ) al celei prezente. E un tip de informaţie mereu neluată în seamă, mereu uitată, mereu prezentă în obscuritatea celei utile.
Of, limbajul ăsta nenorocit, mă împinge la verbalizări prolifice. Am să continui mai târziu...

... continui cu echivalenţele pe care le văd eu :
- "Prima dimensiune se refera la partea de mister ce poate sa fie intuita dar nu poate sa fie verbalizata"
Aici văd informaţia asociată, dar neexprimată. Informaţia ascunsă. Informaţia din umbra celei utile. Subînţelesurile cuvintelor spuse(pentru lingvişti).
- "A doua se refera la misterul "total", misterul ce nu poate sa fie nici intuit nici verbalizat"
("A doua parte e fiinta misterului, fiinta tacerii insasi." - aş spune că este necunoscutul însuşi )
Aici văd absenţa informaţiei. Cu precizarea că absenţa informaţiei nu este echivalentă cu absenţa oricărei existenţe.
Temporal, eu aş fi acordat "fiinţei misterului" , "necunoscutului însuşi", primul loc, pentru că înainte de a fi fost cuvântul, trebuie să fi fost absenţa lui. Din nou precizarea anterioară este necesară ( pentru a nu confunda absenţa a ceva cu inexistenţa ).

Acum să vorbim "puţin" despre mesaje.
Într-un mesaj, avem un emiţător, un receptor şi un vehicul informaţional. Pentru a exista mesajul spunem că informaţia trebuie să circule de la emiţător la receptor. Las la o parte analiza procesului - cu discuţiile despre cum trebuie emisă informaţia, cum călătoreşte şi ajunge la destinaţie, cum este ea percepută de receptor - şi reţin esenţialul. Că pentru a putea vorbi despre un mesaj, trebuie să fie prezente cele trei componente sus prezentate ( emiţător, receptor, vehicul-suport ). Acum, pe mai departe, e important să nu facem confuzia între informaţie şi vehiculul ei. Confuzie îndeobşte răspândită în diversele conştiinţe. Dacă nu o comitem, atunci trebuie să acceptăm că informaţia receptată poate fi re-transmisă altui destinatar, fără a se pierde nimic din ea. Ca o copie a celei originale.
Deci informaţia nu numai că poate circula nedeformată, dar când o face, ea poate fi chiar şi despărţită conceptual de suportul fizic, prin abstractizare.
Aşa văd cum scrierile gânditorilor din toate timpurile pot fi retransmise din conştiinţă în conştiinţă, constituindu-se un loc comun ideal. Poate cam poetic spus "lumea ideilor" a lui Platon, cam trunchiat, dar ce să fac, n-am găsit alte cuvinte ! ( Cuvintele astea slabe! De câte avem nevoie pentru a exprima gânduri bine-trimise către receptori ? )
Să luăm exemplul unui mesaj către un prieten. Îi scriu câteva cuvinte, i le transmit, le citeşte şi pricepe mai mult decât am scris. De ce ? Pentru că eu ca emiţător, cunosc ceva despre el, ca receptor şi nu-i mai transmit decât ceea ce sunt sigur că e informaţie nouă pentru el. Cea veche nu mai este conţinută de mesaj, pentru că ar fi redundantă. Este absentă, dar ea e intuită, de către receptor, în subînţelesuri. ( voi fi acuzat de sincretism gratuit, ştiu asta...)

"Ceea ce incerc sa inteleg este geneza gandului ca proces identic in oameni distincti. Pe acest proces se fundamenteaza intelegerea si neintelegerea in acelasi timp."

Despre geneza gândului nu mai putem vorbi atât de simplu. Mai ales dacă o legăm de formalismul limbajului. Văd că te raportezi la oameni - nu vreau să fac sofistică - dar eu aş discuta despre conştiinţe, crezând mai potrivit conceptul ăsta pentru viitoarele raportări gnoseologice.
Inferenţele logice sunt, desigur, procese dinamice ale conştiinţelor. Dacă toţi oamenii ar gândi logic, procesele astea ar fi identice. Dar pe lângă faptul că nu toţi gândim la fel, avem fiecare o altă experienţă de viaţă. Care, oricât de obiectivi am fi, tot mai lasă loc subiectivismului. Ca într-un mesaj, gândul se formează din informaţiile venite în conştiinţă pe diferitele canale ( senzitiv-senzoriale ) şi din informaţiile prezente dinainte. Nu, nu vreau să ajung la apriorism. Fac doar paralela cu procesul informaţional şi observ similarităţile.
Nu cred că procesul trebuie să fie identic la oameni diferiţi ( pentru că nici nu poate fi ), ci mai important mi se pare ca rezultatul să fie acelaşi. Înţelegerea sau neînţelegerea gândului exprimat de cineva depinde de receptori într-o măsură tot atât de mare ca şi de emiţător. Dacă am încerca reconstruirea unui limbaj comun, dincolo de babilonia lingvistică dintre domeniile cunoaşterii, poate că n-ar mai fi atâtea neînţelegeri.
Aş vrea, în continuare, să vorbesc despre "geneza gândurilor", cu trimiteri la gândirea imaginativă şi la cea abstractă, dar mă tem că iar voi deveni limbut... Nu ştiu dacă nu-s deja plictisitor ?!

"Temporal, eu aş fi acordat "fiinţei misterului" , "necunoscutului însuşi", primul loc, pentru că înainte de a fi fost cuvântul, trebuie să fi fost absenţa lui." - se poate sa fie asa dar drumul pe care il avem de parcurs este invers. Nu?

Mi-a mai venit in minte un aspect - sincopele dintre ganduri.

Postez un fragment dintr-un vechi comentariu al meu cu privire la gandire.
"Rolul activitatii noetice (al gandirii) este:
- de a primi (prin reflectare, interpretare, evaluare) realitatea
- de a se indrepta catre aceasta realitate.
Gandirea poate sa fie intuitiva prima si discursiva elaborata sau verbalizata.
Pentru a reusi sa folosim adanc procesul de gandire trebuie sa inlaturam imaginarul. Imaginea insoteste in prima faza orice proces de gandire. Trebuie insa sa depasim acest imaginar pentru o intelegere (devenind Biblici) "in duh" a realitatilor si pentru a eluda dependenta fata de materialitate. Aminteam de Jung. O sa ofer un citat (nu prea ma pricep la interpretari asa ca iti ofer sursa pentru a intelege cum doresti).
"Aici incep - nu numai pentru medic - acele cai gresite inconjuratoare, dintre care prima este incercarea de a domina totul prin intelect. Ea serveste scopului tainic de a se substrage efectului arhetipal si astfel adevaratei experiente, in favoarea unei lumi conceptuale artificiale. aparent sigure, dar numai bidimensionale, care ar dori sa acopere cu niste notiuni asa-zis clare realitatea vietii. Deplasarea catre conceptual ii ia experientei substanta si o confera unui simplu nume, care de a cum incolo este pus in locul realitatii....spiritul nu traieste insa in notiuni, ci in fapte si realitati."
Cu geneza gandrurilor trebuia inceput. Asta ma interesa in primul rand. Astept finalizarea, as fi chiar bucuros daca as afla elemente noi pentru mine.

Regret c-am lungit-o.(Dar o las aşa).
Ca să nu vorbim aiurea despre gânduri , trebuie să recunoaştem de la bun început că ele sunt de mai multe tipuri. Şi tocmai de aceea nu au un singur fel de geneză.
Una e să vorbim despre geneza ideilor abstracte, alta despre geneza „ideilor” comportamentale, alta despre creativitatea artistică şi aşa mai departe.
Nu cred că putem diseca toate tipurile de gândire - ne-ar lua prea mult timp - iar o sinteză a teoriilor despre cogniţie ar fi lipsită de suport, fără analiza tipologiilor cognitive.
Aşa că nu-mi rămîne decât să-mi dau cu părerea despre formarea anumitor tipuri de "gânduri" ( mai bine zis "reflecţii" ). Încep cu gândirea imaginativă, din două motive : pentru că precede orice alt tip de gândire în antropogeneză şi pentru că de la ea începe să se dezvolte şi gândirea abstractă a adultului (morfogeneza individuală).
Dacă observăm şi înţelegem cum gândesc copiii, vom vedea că simţurile sunt foarte importante în gândirea lor. Şi cum simţul văzului aduce cea mai mare cantitate de informaţii în creier, este normal ca gândirea lor să se dezvolte preponderent imaginativ. N-am să stau să analizez gândirea copilului, ci am să reţin doar faptul că imaginaţia stă la baza intuiţiei. Pentru că , înainte de a-şi forma limbajul articulat, copilul are imaginaţia şi înainte de a-şi forma capacitatea de abstracţie, el trebuie să aibă şi intuiţia. Probabil "copilăria" speciei umane a trecut prin aceleaşi faze de dezvoltare cognitivă ca un copil.
De exemplificat o putem face, dar aceeaşi poveste a timpului constrângător, ne opreşte. Pe fugă, mă gândesc la asocierile imagine - cuvânt din didactica binecunoscută, la exemplificarea reală, în faţa copilului, a modului de acţionare ( pt. învăţarea şi deprinderea anumitor activităţi zilnice sau şcolare ). Unui copil, dacă nu-i arăţi cum se face o anumită acţiune, foarte greu va pricepe din vorbe. Deci imaginea e mină de aur în educaţie - nu degeaba se spune că "o imagine face cât o mie de cuvinte".
Pe măsură ce creşte, copilul începe să guste şi jocurile de recunoaştere. Ghicitorile sunt poate un exemplu prea facil. Dar ideea este că de la imagini corespunzătoare altor imagini asociate, copilul prinde foarte repede metoda intuitivă. Abia după ce-şi dezvoltă aceste aptitudini va putea să înveţe în adevăratul sens al cuvântului. Adică abia după aceste etape, se va dezvolta şi gândirea abstractă.
Ce fel de gândire ? Aceea care funcţionează prin "abstragerea" elementelor esenţiale, dintr-o serie de asemănări / deosebiri, pentru definirea unor noţiuni, concepte şi categorii cu valoare mai generală şi mai cuprinzătoare decât cele de la care s-a pornit. Dacă până acum n-am spus nimic nou ( defapt mă îndoiesc să fie ceva nou sub soare în gândire, în afară de formalisme şi reformulări ), abia acum am să încerc să-mi formez o părere despre geneza gândurilor.
În primul rând observ că adultul are toate tipurile de gândire. E greşit să credem că noi adulţii am fi pierdut capacitatea imaginativă, asociativă, intuitivă şi celelalte (mai puţin importante pt. demersul nostru ), în favoarea celei de abstractizare. Acum dacă analizăm puţin cum se formează o idee, vom vedea că începem cu o senzaţie : aceea că ceva stă să iasă la lumină în conştiinţa noastră. Ideea nenăscută are un dor de viaţă. Ca un bolnav care, ajuns faza convalescenţei, vrea să iasă la lumină. Nu degeaba Socrate făcea "maieutică". Cred că odată ieşită în faţa luminii conştienţei ( am putea spune din inconştient ), ideea prinde formă, apoi culoare, apoi se asociază cu alte imagini şi abia după ce ne simţim stăpâni pe ea vom putea să o abstractizăm suficient de mult, atât cât să o putem defini ca noţiune, concept sau categorie. Definire care desigur că apelează la limbaj.
Raportările ulterioare ale ideii la cele cu care poate forma inferenţe logice, vor conduce la un proces cognitiv mai complex, pe care-l vom numi gând, raţionament sau cum mai dorim noi. Cam astea ar fi descrierile proceselor.

-- îmi pare rău, nu m-am încadrat în spaţiul alocat de admin. --
În ceea ce priveşte stimulul ( scânteia ) care poate provoca un gând, ea poate fi orice stimul nervos : o atingere, un sunet ( şi un cuvânt ), o imagine, un miros, un gust, o stare fiziologică ( de echilibru/dezechilibru, senzaţii kinetice, termice etc. ) sau chiar patologică. Pentru valoarea cognitivă însă, senzaţiile astea trebuie să vină pe fondul spiritual potrivit. Altfel rezultatul va fi un gând oarecare sau unul nepotrivit.
Orice gând construieşte ceva în noi. Orice informaţie nou dobândită lasă o amprentă. Depinde de memorie şi de inteligenţă ca informaţiile dobândite să iasă la lumina gândului.
Deocamdată nu cunosc vreo teorie care să prevadă, cu o oarecare probabilitate, cum şi ce gânduri se pot provoca prin anumiţi stimuli. Dar ştiu ce puteri de sugestie au mijloacele literare, artistice, multimedia etc. Cercetările au început imediat după „moda” psihanalitică, ( nu mai vorbesc de americani şi ruşi cu cercetările lor „de graniţă”, dar nu ştiu cine le-a organizat într-o teorie coerentă. Cu siguranţă că va veni şi momentul acela. Dacă n-a şi venit. ( de cercetările de psiho-fizică ai auzit ? - cică era şi un român, pe nume Zapan, care ar fi încercat aşa ceva ).

Cam aşa văd eu "geneza gândurilor". Oricum, totă stima pentru eseul tău care abordează corect problematica. De aceea am şi văzut unele echivalenţe. Restul e "tăcere". Plină.

P.S. Neînţelegerile datorate limbajului sunt doar aparente pentru mine. Din simplul motiv că metode de translatare dintr-un limbaj în altul există! Deci problema neînţelegerilor, în ultimă instanţă, tot o problemă de atitudine este.

Incep prin a multumi pentru rabdarea de a expune aceste informatii intr-o forma sintetica. Procesele descrise sunt reale si definibile chiar in urma analizei empirice. Trimiterea spre spiritual este punctul ce trebuia atins din perspectiva mea. Bineinteles ca, de aici inainte, putem opera doar cu speculatii.
In alta ordine de idei, gandirea trebuie bazata pe afectiv - cautand afectivul. Ea are pana la urma "marele rol secundar in fiintare."
Trecand peste procesele fiziologice care determina gandul, am incercat sa evit o raportare stricta la fizic-carnal. Poate ca omul are o alcatuire dihotomica. Si in urma acestui "poate" este posibil sa altoim ganduri pe o "tulpina de tacere". Aceasta tulpina fiind (iarasi poate) la fel de nemateriala ca si gandul sau poate chiar mai mult.

"Poate ca omul are o alcatuire dihotomica. Si in urma acestui "poate" este posibil sa altoim ganduri pe o "tulpina de tacere". Aceasta tulpina fiind (iarasi poate) la fel de nemateriala ca si gandul sau poate chiar mai mult."

Faci parte din categoria celor care nu vor să distrugă "corola de minuni a lumii" ?
Mie îmi place să caut, să destructurez pentru a recompune, să înţeleg tot ce se poate înţelege. Omul nu are o alcătuire dihotomică. El trebuie să fie o armonie. Doar impresiile noastre sunt cu atât mai diferite cu cât vrem să conturăm mai original o idee.( Din nou va trebui să căutăm punţi lingvistice.)

Nu fac parte dintre corolari.:) E just si mie imi place demontarea. Imi place se asemenea sa imi asum limitele si sa recunosc ca sunt lucruri ce nu se pot cunoaste. Nu am o atitudine a la Grigore Moisil. :) Pe de alta parte ceea ce nu putem cunoaste implica o lunga discutie intru delimitare.