Sentimentul romanesc al isteriei
(text de Mircea Cartarescu)

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul
romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii
maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai
hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu
m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma
nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun",
cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul.
Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua
zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l
lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc
in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat
m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest
moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al
stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai
explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e
ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o
data cu el.
Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata,
in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici.
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre
cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se
poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape
pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de
acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te
grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un
balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.
Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru
fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa.
Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare.
Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria
si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge
insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere.
Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand
se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu
tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai
urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor.
Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii
isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund
alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont,
carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si
aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim
rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.
Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne
dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele
premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat
printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga,
scumpa si cu un rezultat incert.
Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.