ex silentio

În vântul de mai te regăsesc uitată. Au căzut multe clipe de când în mine pulsai. Şi vântuirea îţi dezvăluie chipul îngropat adânc în praf de amintire. Mi te aduc aproape din colţul fiinţei mele.

Parcă nici o secundă nu a îndrăznit sa îţi atrofieze zâmbetul. Pulsezi din nou, şi gândurile mele cad inerte pe lutul uscat de lacrimile cerului în abstinenţă. Ochii mei nu îmi ajung să mă nasc în privire lângă tine. Mă desfac din chingile cuvântului şi cer ochii lui Argus - Voi zei din vremurile omenirii juvenile daţi cerşetorului prilejul revenirii.

Îţi înţeleg zâmbirea peste timpuri şi sensul ei îşi făureste loc în mine doar târziu, în aripi frânte de vise mult prea îndrăzneţe găsesc un scop pierdut.

Îţi aminteşti când de pe suflet îmi ridicai nu pietre nevolnice ci măreţe cetăţi? Acum îmi este clar că ele nu dispăreau, se adunau în tine. De aceea povara amintirii tale e mult mai grea decât toate cetăţile ce le-am purtat vreodată. Şi, cu toate astea, nici o povară ce-am simţit-o nu e mai scumpă sufletului meu.

Ce muritor nevolnic sunt! Uite, am ucis în mine multe clipe. Cu toate astea, amintirea uneia mă doboară.

Frânturile de rai sunt mai rele decât iadul în întregimea sa. În iad las orice năzuinţă. O frântură îmi aduce o speranţă de înalt lasându-mă să cad din ceruri pe care singur nu aş avea curajul să le sărut cu pasul.

Culcă-te la loc în amintire, te voi trezi din nou să mă trăieşti.