Ploua

Ploua... Va rog opriti-va din citit si reveniti la verbul de inceput. Ploua. Concentrati-va un pic... Ploua. O umiditate densa invaluie atmosfera si e noapte. Felinarele fumega. Evident e din cauza condensului. Insa revin. Ploua, e umed, e noapte si felinarele fumega. Noi stateam pe balcon, infofoliti in aceasta ploaie de primavara, si ne uitam la masinile parcate. Unele corect - apartinand unor oameni fara doar si poate pedanti, altele la repezeala - grabit, cu gandurile aiurea sau preocupati.
Asfaltul e portocaliu, cerul intunecat. Stropii fac ca obiectele din jur sa straluceasca stins, ni se face frig, ploua.
Oamenilor le e frica de poezie. Cineva spunea ca le e frica pentru ca nu mai le e frica de carne. Odata dobandita cultura sexului a disparut pudoarea. Iar atunci pudoarea a cuprins poezia. Noi insa respiram aerul rece al noptii, umed si rece, si numaram picaturile luminate de felinar: un, doi, trei. patru, sase, doua zeci, saptezeci si patru sute, o mie dua sunte si un pic... Radeam pentru ca nu ajungeam la o concluzie. Si ne certam razand, ai gresit, ba nu... Cred ca picaturile de ploaie nu pot fi numarate.
Intr-o zi am intrebat un artist ce simte cand picteaza. Mi-a spus ca zboara. Un altul mi-a spus ca se sparge in particule de culoare. Iar un altul ca nu simte nimic. E un verb. Picteaza.
Noi, cu barbiile sprijinite pe bara balustradei de pe balcon, ca niste copii, priveam strada si ascultam muzica... Un bas profund, lent, simplu si sigur. Niste arpegii sintetice, un acord de pian. O voce feminina delicata: ¨what kind of full am I? / just this, what is?...¨ Nimic special...
Priveam oamenii cum ieseau din scarile blocurilor, si din usa edificiilor deschideau portierele masinilor. Trotuarele sunt foarte inguste, nu le-ar fi dat prea mult timp sa se ude, insa ei erau prudenti. Si pedanti. Nu vroiau sa se ude pe hainele de sambata seara. Picaturile cadeau insa insolente si indiferente. Nu le pasa ca oamenii astia poate se duceau la niste intalniri importante, unde discutiile ar fi inceput cu un: ce vreme rea, da domnule, asa e, si tocmai acum la sfarsit de saptamana...
Fumam. Concuram felinarul in fumegari. Uite, suntem niste infumurati! Nu, singurul infumurat esti tu! Eu?! Da tu. Bine.
Zambeam, taceam, priveam ploaia. Sper ca v-ati concentrat suficient si va amintiti: ploua, nu incerc nici o figura de stil. Pur si simplu incerc sa va introduc in atmosfera asta atat de intima, desi cred ca mi-e foarte greu sa o fac. Probabil ca nu stiu cum.
Cand privim un tablou cred ca foarte greu putem zbura cu autorul. Si cred ca ne e din ce in ce mai greu sa ne spargem in particule de culoare. Probabil pentru ca am pierdut pudoarea. Si orice strop de poezie.
Ploua. Si ascultam muzica. Daca iti acoperi urechile cu palmele muzica suna altfel. Puteti sa incercati. Si daca indepartezi si revi cu minile repede si repetat muzica e aceiasi dar se aude un oau oau...
Probabil ca v-ati plictisit. Sau poate ca va intrebati unde vreau sa ajung. Hotarat lucru, nu sunt un scriitor. Nu pot sa redau ploaia, nu pot sa ma sparg in particule literare si nici nu ma pot transforma in verb. Pur si simplu ploua seara asta, ne simteam atat de bine, radeam, era totul atat de intim...
M-am gandit doar sa stiti si voi.