"Cineva mi-a spus odată că florile cele mai frumoase cresc din gunoi. Şi mi-a făcut cordial cu ochiul. Am vrut să-i dau două palme fiindcă in viaţa mea nu a fost niciodată, niciun fir de gunoi."
Cristina S.

Stătea pe marginea patului, cu faţa în palme. Când a auzit buşitura nici măcar nu s-a întors. Cireşul ningea flori albe în fereastra numai până la jumătate, apoi florile se opreau împiedicate, suspendate deasupra, nămeţi din ce în ce mai grei în pulsul din gât şi din tâmple.
"Copilul ăsta o să dărâme casa", a gândit scurt, "mânca-l-ar dracii".
Mişulică avea aproape un an, îi zicea Mişulică.
Şi a continuat să ningă multă vreme, nu mai ştia cât, aşa, cu faţa ascunsă în palme.

Oraşul se vedea departe, peste câmpuri întinse de mărăcini.
Îşi înnodase fusta roşie între picioare şi mergea desculţă prin balta duhnind a amiază stătută, cu Mişulică-n spate, înnodat într-o broboadă trecută oblic peste piept. Doamne ce mai transpirase cu copilul ăsta în spate, mânca-l-ar dracii. Din când în când îi trecea o mână prin perişorul subţire ca mătasea şi copilul scâncea fericit. "Uite Mişulică, vine umbra". Salcia groasă le făcea cu mâna în depărtare, o pasăre descurajată de fierbinţeală s-a oprit pe-un fir de papură undeva la jumătatea drumului, din spate se ridica un fum gros duhnind a gunoi cunoscut, a cămaşă transpirată de muncă şi-a carne bolnavă. "A luat foc la Ostrov, doamne-fereşte", a murmurat cu mâna streaşină la ochi si privirea plecată peste câmpul de mărăcini, ca doi vulturi. "Mâine mergem să ne uităm, Mişulică, cine ştie, poate-ţi găsim bicicletă". Mişulică dormea atârnându-i greu pe stânga, peste rinichi, lua-l-ar dracu’ de copil. C-o zvâcnitură priceputa de şold a zvârlit snopul de papură pe spate, lângă Mişulică. E destul, las’ că vine şi mâine la cules, s-o vândă întâi p-asta.
Picioarele-i crăpasera caraghios, avea hărţi desenate cu negru în talpi.
"Uite Mişulică, Parisu’", chicotea câteodată seara, cu copilul în poală.
Apoi se făcea ca udă două flori răscrăcănate în gradina acoperită cu lut galben, să se uite peste gard la cutra aia. Vedea pe fereastră lumina albastră a televizorului şi stia ca bărbatul ei e acolo, lungit pe cearceafurile nebunei, strivit de muncă şi ameţit de băutură. Bărbatul ei, scâncea cu faţa acoperită în palme, lua-l-ar dracu’ de beţiv, îl iubea cu sufletul la pământ. Când a plecat el s-a uscat si cireşul mare din curte, că aşa vin necazurile, toate-odată, să strivească omul de la rădăcină.
Dar a continuat să ningă multă vreme cu flori albe, nu mai ştia cât, cu faţa ascunsă în palme.
Mişulică scâncea undeva într-un colţ, şi-a amintit de buşitură, al dracului copil că nu se mai potoleşte odată. I-a şters cu dosul palmei dâra subţire de sânge ce i se prelingea din nas şi l-a aşezat la loc, în funduleţ, pe salteaua înnegrită de fumul Ostrovului.
Încremeniţi deasupra, nămeţi din ce în ce mai grei, în pulsul din gât şi din tâmple.

Au trezit-o trei bubuieli grele în uşă, dis de dimineaţă. Lumina încă dormea încolacită pe cuptorul de chirpici, lângă scutecele întinse la uscat şi-o revistă Vogue cu marginile molfăite de copil.
Era nebuna, se ţinea de pragul uşii ca o frunză suflată de vânt.
- Ce vrei, fă, ce te-a apucat la ora asta? Nu te-o fi dat iară bărbactu’ afar’ din casă?
"Bărbactu’" strigat ca un pumnal cu care-o înjunghia pe cealaltă în prag.
Nebuna se ţinea acum cu mâinile de coaste, cand îl apuca al dracului îţi zdrobea şi sufletul în tine, şi-a doua zi zicea că nu ştie nimic. "E băutura, fă, nu-i el…", îi spuneau pe atunci cumetrele, toate cu pomeţii învinetiti şi picioarele julite noaptea prin garduri.
- Dacă tu nu-l ştii, apăi cin’ să-l ştie, smiorcăi nebuna şi-şi şterse nasul cu mâna, cu ochii deja umblând prin casă pe lângă cuptor.
"Aşa-ti trebuie, târâtură" a zâmbit acrită, cu o tăcere atotputernică în colţul gurii.
- Haide fă, intră şi te culcă. Ai mâncat?
Nu a răspuns nimic, a ridicat din umeri c-un suspin şi şi-a pipăit încet vânătaia de la tâmplă.
Era frumoasă Leana, lua-o-ar dracii… I-a dat o cană de lapte şi-un covrig de pe sfoară, după ce şi-a trecut încet mâna peste toţi la rând, ca să-l aleagă pe cel mai mic.
Dimineaţa se făcea din ce în ce mai albastră în ochii încercănaţi ai ferestrei. Leana ronţăia încet, cu gândul aiurea, cu ochii la maldărul de zdrenţe pe care dormea înţepenit Mişulică.
A tăcut mult aşa, ronţăind liniştit, cu florile alea tot strângându-se deasupra.
- E bolnav copilu’, fă?
- N-are nici pe dracu’, du-te şi te culcă…
Nebuna s-a lungit uşor langă copil, l-a căutat întâi la frunte să vadă dacă arde, apoi i-a dat un deget să îl ţocăie în somn.