Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Potcoava de aur (1)


de Realdo la: 27/05/2007 11:42:59
modificat la: 28/05/2007 13:32:12 arata originalul
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Poţi să umbli şi după potcoave de cai morţi, atâta vreme cât sunt de aur.(unchiul Franzi)


Amintirea asta arsă de vreme şi peticită cu imaginaţie mi-a răsărit în minte când l-am văzut: cel mai distins cerşetor din Timişoara, un moşneag îmbrăcat într-un frac ponosit, cu vioara lui care adunase vreo douăzeci de spectatori în cel mai insolit loc pentru un spectacol, fie el şi ad-hoc: pasajul dintre peronul doi şi trei al Gării de Nord.
Cred că n-ar fi corect să-l arunc din două vorbe în tagma cerşetorilor. N-ar fi politically correct. În definitiv, omul presta o activitate artistică în faţa unui public ce se hotărâse tacit să pună câte un bilet verde de un leu în casieria improvizată din pălăria bătrânului şi cutia viorii. Aşadar, să-l numim violonistul ambulant.
Violonistul ambulant purtător de frac şi colecţionar de hârtii de un leu transformase pasajul dintre peroane într-o sală de concerte în care fiecare plăcuţă de faianţă din perete rezona la maxim, oprindu-i în loc pe călători. Parcă timpul grăbit de la suprafaţă se diluase acolo în subteran, creând o paranteză, o vamă între un tren şi altul. Pentru un leu am ascultat intr-o acustică perfectă balada lui Porumbescu, dansul maghiar numărul cinci de Brahms (care sună minunat în solo de vioară) şi o suită de hore ardeleneşti şi dansuri bănăţene. Într-un târziu a trebuit să mă urnesc din loc căci pierdeam trenul care nici în ruptul capului nu voia să întârzie de data asta. Însă în mintea mea bulgărele de zăpadă începuse să se rostogolească; fracul bătrânului din pasajul de sub peroanele doi şi trei aducea după el, spălat, călcat şi împachetat, un alt frac ce împodobise una dintre poveştile copilăriei mele, mult prea simplă şi poate nesemnificativă ca să mă viziteze altcândva decât în timpul unei călătorii cu trenul în puterea iernii.




Când am pus piciorul pe treptele vagonului mi-am adus aminte de treapta acelui personal de acum mulţi ani, într-una din iernile când îi vizitam pe unchiul Franzi şi pe mătuşa Brigita. Personalul cu bănci de lemn pe care îl luam ca să ajung la ei la Marginea, avea vagoane albastru închis, fiecare sculptat cu câte un 2 din bronz, la capete, în dreptul uşilor; şi trepte din romburi de metal negru pe marginea cărora era prinsă o plăcuţă, tot din bronz, unde scria Astra.1953. Trenul acesta atât de vechi, frate cu mocăniţele de la munte, defila încă în anii ’80, hodorogind navetiştii prin toate satele şi comunele dintre Ilia şi Lugoj. Iar eu, mai cu seamă în vacanţele de iarnă, mă rugam în fiecare duminică de maică-mea să-mi dea bani de bilet pentru călătoria de jumătate de oră până la Marginea. Mă obligam să car raniţa cu prăjituri sau cozonac aburind pentru unchiul şi mătuşa mea înnebuniţi după dulciuri fiindcă la întoarcere, pe lângă cârnaţii afumaţi sau halca de şuncă (eram bucătărie ambulantă şi la dus şi la întors), duceam cu mine o mulţime de cărţi de aventuri, poveşti fantastice sau cu exploratori, împrumutate pe termen nelimitat de unchiul Franzi.
Fierar cu patru clase primare, Franzi (pe care îl chema de fapt Francisc, însă nevastă-sa nemţoaică îl “franţizise”) era un fin cunoscător al fenomenului politic şi feluritelor soiuri de vin, analist avizat al cotidianelor de presă şi al fumului de mahoarcă, mare consumator de cărţi de aventuri şi călătorie. Prin el i-am cunoscut pe contele de Monte Cristo, Columb, Magellan, Amundsen, căpitanul Cook şi mulţi alţii, despre vieţile şi isprăvile cărora mă munceam să citesc într-o maghiară greu de stăpanit, cărţile legate în piele roasă la colţuri, cu titluri înflorate şi pagini mirosind a lumea trecută şi uitată pe care unchiul Franzi o închisese în vitrina bibliotecii lui neobişnuite. De când se pensionase, trebăluia câteva ore în fierărie – erau tot mai multe tractoare în comună şi tractoarele n-aveau nevoie de potcoave – iar apoi asculta toată ziua Europa Liberă la radioul uriaş (cu trei benzi, producţie RDG) pe care i-l dăruiseră colegii în ultima lui zi de lucru la fabrica de oţet.
Duminica era “ziua presei”, după cum zicea Franzi. De cum intram pe uşă şi-mi sfărâma pentru câteva secunde mâna cu degetele lui muncite şi butucănoase, o striga pe Brigita (“Brigi, adu-i ceva să mănânce la copilul ăsta; şi un pahar de vin să ne pui că uite la el ce palid îi, mai am un pic şi mă albesc şi io, he-he-he”), apoi se aşeza în faţa mea la masă şî mă întreba, privind lacom nu la mine ci la raniţa aşezată pe scaunul dintre noi: ” no, ce mai zice presa?”
În vreme ce mătuşă-mea umplea masa cu fel de fel de bunătăţi, aşezând în mijlocul ei şi cozonacul adus de mine, zumzăitul radioului era dublat de foşnetul rar şi egal al paginilor de ziar în care Franzi se cufunda, cu tot cu felia lui de cozonac. Trecea aşa cam un ceas, vreme în care eu începeam să mă plictisesc. Mai schimbam câte o vorbă despre ai mei, despre casă ori despre şcoală cu Brigita, care trebăluia la macrameurile ei, dar în tot timpul acesta Franzi tăcea mâlc. Citea ziarele cu nesaţ, aşa cum citesc copiii benzile desenate.
În duminica spre care îmi indrept acum gândurile, mătuşa Brigita a plecat, după ce mi-a întins o masă de parcă n-aş mai fi mâncat de-o săptămână, la o prietenă de-a ei din sat căreia îi născuse una dintre fete primul nepot. Plecarea mătuşii nu l-a făcut pe unchiul meu să-şi ia mult mai în serios rolul de gazdă. Dimpotrivă, cititul ziarelor a durat mai mult decât de obicei; cel puţin mie mi s-a părut aşa, fiindcă începusem să casc şi mă holbam plictisit la ceasul cu pendulă şi cuc de pe peretele de lângă uşă. Îi adusesem unchiului meu cinci numere din Scânteia, la care eram noi abonaţi şi încă trei din Steagul Roşu, iar Franzi citea din două ziare deodată, subliniind pasaje cu un creion chimic cu vârful bont, mormăind în barbă şi nebăgându-mă în seamă. Nu cutezam să mă duc singur dincolo, în sufrageria neîncălzită, ca să caut cărţi în bibliotecă. Ştiam prea bine că unchiul ţinea să ia el însuşi fiecare carte rece şi să mi-o întindă generos, explicându-mi cât e de interesantă şi cât de imperios necesar e să o citesc. Aşa că trebuia să aştept până îşi amintea de mine.
Obrajii îmi ardeau de la vinul dulce şi roşu ca sângele; m-am ridicat şi i-am spus lui Franzi că ies un pic afară să-l caut pe Rexi, ciobănescul plecat mai mereu de acasă. Abia dacă a clătinat din cap a permisiune. Evident, nu l-am găsit pe Rexi, însă nişte urme clare în zăpada proaspătă duceau undeva în capătul grădinii, spre câmpurile adormite de lângă pădure. Am intrat în schimb în atelierul din spatele casei, sanctuarul închis duminica, în care Franzi meşterea încălţări pentru toţi caii ce mai copitau pământurile Marginii.
Unchiul Franzi îmi luase într-o zi mâna şi decretase că ar trebui să mă fac pianist – deşi nu pusesem mâna vreodată pe un pian şi nici cu ureche muzicală prea fină nu mă puteam lăuda – fiindcă am mâini prea slabe pentru fierărie. Mă lăsa să-i admir uneltele ca pe exponate, repetându-mi la fiecare vizită în atelierul lui: ţine-te de şcoală, măi băiatule, că până o să creşti tu, numa’ la muzeu s-or mai găsi sculele ce le vezi aci.
Chiar la intrare, agăţat pe peretele înnegrit de fum era şorţul mare din piele, mirosind a sălbăticiune speriată de foc. În afară de cozile ciocanelor de felurite mărimi – pe unele nici nu le puteam ridica - , pietrele din vatra cuptorului şi priciul acoperit cu o cergă mare şi cenuşie, şorţul de lucru era cam singurul nefăcut din metal, dar slujindu-l totuşi. Ciocanele, cleştii, menghina, nicovala, barele de metal negru nelucrat încă, toate fiarele acelea stăteau nemişcate, aşezate într-o logică neştiută, o constelaţie având în mijloc găleata mare din tablă în care se răcoriseră potcoavele proaspăt bătute, gata să-şi încalţe stăpânii mânaţi de alţi stăpâni.
Adunate în găleata de tablă, parcă ascunse de ochii lumii, potcoavele proaspete păreau trecute printr-o baie purificatoare. Fierul înroşit, apoi bătut mărunt, modelat, ondulat îşi căpăta o strălucire mată, aproape semipreţioasă. Ca o bijuterie neşlefuită.





comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (7):


"Ca o bijuterie neşlefuită." - de cosmacpan la: 27/05/2007 13:12:23
Sunt toate aducerile aminte iar fiorul clipei cand le scuturi de praf te umple de roua acelui nenumit "si am fost eu parte..........."
Si revenind la prima parte, nu fracul face sa tremure coarda sub vibratoul degetelor, ci lacrima parerilor de rau ca n-ai putut oferi tot ceea ce ai mai de pret.
#200809 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Realdo - de alex andra la: 27/05/2007 15:34:45
Frumos mai scrii, omule:)
#200851 (raspuns la: #200809) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de picky la: 28/05/2007 09:14:46
Meserie.
#200978 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Realdo la: 28/05/2007 20:39:38
Cosmacpan, Alex, Picky, ma flatati. E o imbinare de realitate si fictiune personala potcoava asta, si cu atat mai greu mi-a fost sa gasesc o balanta si sa-mi satisfac propriile exigente. Daca v-a placut, e un inceput bun.
#201120 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
despre caii morti si potcoavele lor mult umblate - de esteu la: 31/05/2007 22:24:57
un text tacticos condus. nu stiu daca esti banatean 100%, in schimb aerul povestii total de-acolo. semn, oricum, ca ai priza la realitate. si daca ai si fictionat, jos palaria. mi-a placut aerul domestic sau, mai degraba, senzatia aia de lume comunitara pe care o regasesti in Ardeal sau Banat intr-o forma foarte apropiata cu ce e in Europa Centrala. senzatie pe care am achizitionat-o exclusiv din filme.
imi permit un sfat. la ritmul pe care-l are textul tau ma gindesc ca ar putea suporta si digresiuni cu accente pe geografia locala, moravuri, obiceiuri, o scriere pe alocuri chiar eseistica. nu stiu daca ai citi cartea "europa mea" aparuta la Polirom, care cuprinde doua texte: unul al unui polonez, altul al unui ucrainean. le-am gasit puncte in comun cu al tau. pe undeva, textele alea aveau aplecarea asta spre eseu, fara a scadea calitatea literara. si mai e victor erofeev: enciclopedia sufletului rus.
sper sa nu te fi deranjat cu interventia mea.
#201905 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
esteu - de Realdo la: 01/06/2007 16:58:57
Bine primita aprecierea taa. Exact o astfel de atmosfera doream sa redau. Daca nu a fost in totalitate asa cum ai sugerat, este pentru ca atat "mi-a dat" partea de realitate din povestea asta.
#202152 (raspuns la: #201905) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
realdo - de lafemme la: 09/01/2008 09:06:25
ti-am citit ultima postare si am inceput sa caut alte scriituri de-ale tale... daci este clar ca buna ziua ca scrii bine... si citit si prima parte a potcoavei... si.... aceiashi senzatie, ca-s si eu acolo in lumea ta, putina ume reuseste sa faca asta... povestile tale sunt ca niste pelicule cinematografice...
sincere felicitari!!!
#272711 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: