- I-ai spus să-l lase în pace pe doctor?
- Nu, i-am zis la Gyula că dacă vrea domnu’ doctor, să-l lase să doarmă la noi acasă o vreme, că aveam loc destul în atelier. Pe vremea aia nu era fierăria aşa dezvoltată ca acuma, era mai mult o bucătărie de vară, da’ oricum avea un pat şi masă şi mai puteam să aranjăm un pic cu Brigi. Pur şi simplu n-am stat io să mă gândesc, îmi părea aşa de rău de doctor că ştiam că trebuie să-l iau imediat la noi. Era imperios necesar, înţelegi?
Unchiul rostea apăsat cuvintele “imperios” şi “necesar”, cu mândria omului ce rosteşte lucruri măreţe şi nobile. De fiecare dată când povestea, îşi primea o anumită nobleţe şî demnitate, care îi înăsprea aproape insesizabil chipul şi îi cobora vocea la un nivel grav, dar calm şi sacadat. Continuă, uitându-se pe geam, ca şi cum i-ar fi venit cuvintele de-afară, din iarna îngheţată, să se încălzească în vocea lui.
- Gyula mi-o zis că nu-i bine ce fac, să iau un puşcăriaş la mine în casă, că asta o să-mi dăuneze şi mie, dar i-am spus că dacă mă lasă ceapeu’ să-mi fac atelier acasă, mi-ar prinde bine un ajutor şi că aşa ar putea doctorul să înveţe stând acolo cu noi. Îţi dai seama că nici nu-mi trecea prin cap să-l iau io pe doctorul Mărgineanu de calfă, da’ o ţinut povestea şi Gyula o zis că-i de acord să-l iau la noi a doua zi, după ce venea doctorul la arest să dea nu ştiu ce declaraţie, dar numai până se construia căminul la fabrică şi numai dacă mă duceam să raportez la post orice lucru mai neobişnuit pe care l-aş fi văzut la doctor.
A doua zi dimineaţă când m-am dus la post, doctorul mă aştepta deja în faţă. L-am salutat, săracul era nemâncat şi nespălat şi el mi-o zis că nu vrea să-mi facă probleme şi poate ar fi mai bine să rămână acolo. L-am luat cu buna şi i-am zis că măcar atâta puteam şi noi să facem drept mulţumire pentru cum o avut grijă de Roji, bunică-ta. Soră-mea s-o îmbolnăvit de tuse măgărească cu câţiva ani înainte şi o ajuns de scuipa sânge. Doctorul o ţinut-o o săptămână întreagă la el la dispensar şi o stat lângă ea zi şi noapte şi o făcut-o sănătoasă tun. Când o auzit de treaba asta, doctorul parcă s-o îmbunat şi o primit să vină la noi. Şi cum mergeam pe drum, am povestit noi despre mama lui, cum o murit, şi despre ce s-o mai întâmplat în sat, tot felul de treburi. Doctorul parcă era o piatră, îl vedeai cum se ţine să nu plângă, cu părul aproape tot alb, cu nişte urme adânci pe faţă şi cu bocceluţa în mână.
Cum am ajuns la noi acasă, Brigi i-o dat să mănânce, i-o spălat hainele şi doctorul s-o culcat şi o dormit până noaptea târziu, când m-am întors io de la schimbul doi. Asta o fost într-o sâmbătă. Duminică, pe la amiază, şi-o luat doctorul fracul lui şi s-o dus la cimitir la mama şi la soţia lui la mormânt.
- Doctorul a fost însurat?
- Da, da’ demult, înainte de război, altă nenorocire. I-o murit nevasta şi copilul la
naştere...
Mi-l imaginam pe doctorul Mărgineanu, înalt, slab, cu faţa brăzdată de riduri, cu o tăietură mică de brici în colţul bărbiei, cu fracul lui insolit, mergând prin praful drumului ce urca pe dealul unde se aflau biserica şi cimitirul. Purta în mână două bucheţele de flori de câmp şi-şi ţinea ochii mijiţi în bătaia soarelui. Povara dealului prăfuit pe care trebuia să-l urce era îndoită de povara întâlnirii cu femeile din viaţa lui. Cu amintirea lor.
- Şi până la urmă doctorul te-a ajutat la fierărie, Franzi bacsi?
- Da’, dar fiindcă el o vrut aşa. Zicea că vrea să-şi plătească şederea la noi. La vreo câteva zile după ce s-o mutat la noi, l-or angajat şi pe el la fabrică, fochist ca şi pe mine. Şi ziua mergeam împreună la muncă iar seara lucram în atelier. Asta o fost puţină vreme, că încet-încet o început iar lumea să vină la doctor după leacuri. Da’ io nu eram supărat că nu aveam calfă. M-am bucurat că doctorul era iar doctorul satului, chiar dacă nu aşa, oficial, dar lumea tot venea la el. Chiar m-am dus într-o seară şi i-am dat o sticlă de palincă la paznicul de la căminul cultural şi m-o lăsat să mă duc în beci de unde i-am adus doctorului cărţile lui şi tot felul de lucruri şi scule ce le avea pe acolo. Mamă, să-l fi văzut ce bucuros o fost că i le-am adus înapoi. Din seara aia o început să-şi treacă nopţile cu lumina aprinsă şi cu cărţile lui. Ziua mergeam la muncă - când eram amândoi în schimbul întâi- , seara mă ajuta la fierărie şi noaptea meşterea în atelier, fierbea leacuri pentru oamenii ce-l căutau şi citea din cărţi. Parcă s-ar fi născut din nou doctorul nostru... Şi io, eram tot pe lângă el, îmi tot băgam nasul prin cărţile lui din care nu pricepeam nimic. Da’ îmi zicea doctorul că fiecare carte are o lume a ei şi dacă o deschizi eşti mai liber şi mai puternic. Şi pe onoarea mea că aşa-i cum zicea doctorul...
Îl puteam vedea pe doctorul Mărgineanu aievea, zugrăvit de unchiul meu în fiecare moment al zilei. Îi vedeam pe cei doi bărbaţi goi până la brâu, negri de funingine, aruncând lopeţile de cărbuni în cuptorul uriaş; apoi doctorul, în fracul lui obosit, ţinând copita calului pentru ca Franzi să-i bată potcoava nouă; un Wartburg negru, ridicând praful drumului de ţară; lampa arzând cu lumină inegală peste cărţi deschise şi licori fierbând în laboratorul ad-hoc din fierăria azi înnegrită de fum.
Tot ca un fum, filmul continuă, comentat domol de vocea scăzută şi gravă a unchiului meu:
- Într-o noapte, numa’ ce ne pregăteam să ieşim din schimb, s-a întâmplat o nenorocire la fabrică. Toată seara ne zăpăcise la cap Pista, şeful de tură, fratele şefului de post să dăm bătaie la cuptor şi să mărim presiunea. Voiau să facă pe vremea aia oţet din brad şi or adus o înstalaţie de la ruşi care cocea lemnul şi scotea seva din el în aburi care pe urmă se condensau şi ieşea un oţet cu un gust fain cum nu s-o mai văzut. Da’ instalaţia asta cerea foc mult şi tare. Şi noi trebuia să băgăm cărbune continuu, să duduie cuptorul. Mie nu mi s-o părut prea deşteaptă toată treaba, că dacă burduşeşti prea tare cuptorul, se adună atâta gaz că îţi sare în aer toată şandramaua. Şi i-am zis la Pista, da’ el nu şi nu, că trebuie neapărat să mărim presiunea. O venit acolo în rând cu noi şi dădea şi el la lopată, să ne arate că se poate. Cum ziceam, mai era vreun sfert de oră pân’ la miezul nopţii, să ieşim din tură, şi numa’ ce-o făcut o dată cuptorul bum! şi ne-o aruncat pe toţi explozia care încotro. Am scăpat numa’ un pic pârliţi, dar pe Pista l-o ars rău de tot, era carne vie pe piept, pe mâini şi pe picioare.
Imediat l-am luat şi l-am dus acasă la el, şi doctorul o cerut tifon, l-o spălat, l-o învelit tot, şi patul l-o acoperit tot cu tifon. După aia o fugit acasă la noi şi o venit cu ceaiurile şi cremele lui, să-l oblojească. Urla bietul Pista ca din gură de şarpe.
Să fi fost două ceasul - noi eram tot la Pista acasă, când o apărut Gyula. O zis că-l ia pe
frate-su şi-l duce la Făget la spital. Doctorul i-o zis că nu trebuie mişcat din loc, că-i pericol de infecţie, dar Gyula nu şi nu. Rău om mai era Gyula ăsta. I-o zis la doctor că ce, n-o fost în stare să-şi salveze nevasta şi pe mumă-sa şi acuma vrea să-l omoare pe Pista cu ceaiurile lui. Marş acasă la tine, că imediat te bag la arest, aşa i-o zis.
Şi l-or urcat pe Pista în Wartburg şi l-or dus la Făget. Noi am plecat amândoi acasă, doctorul era supărat. Mi-o zis că avea el o cremă pe care o făcut-o şi că l-ar fi putut salva pe Pista. Aşa a păţit şi copilul comandantului de la Aiud. S-a jucat cu chibriturile şi a dat foc la casă. S-a ars tot pe mâini şi pe picioare când încerca să iasă pe geam şi m-au chemat de l-am dat cu crema asta. Într-o lună s-a vindecat. Aşa am ajuns eu să scap din puşcărie.
Fratele lu’ Gyula o murit la vreo săptămână în spital la Făget. Şi pe doctor, de parcă ar fi fost vina lui, nu l-or mai lăsat să primească pacienţi la noi acasă. Să-l fi văzut ce s-o întristat săracu’. Atunci mi-o zis, într-una din seri că o să plece, că nu mai are nimic de făcut la noi în sat, că ar fi vrut mai mult dar nu se poate.
- Cum, voia să plece? Şi nu l-ai întrebat unde vrea să meargă?
- Nu l-am întrebat că mi-era şi frică să mă gândesc la asta. Normal ar fi trebuit să mă duc direct la Gyula să raportez. Da’ îţi dai seama că nu m-am dus; şi nici n-o plecat doctorul atunci. O stat toamna întreagă la noi. Tot aşa – ziua munceam amândoi, seara lucram în fierărie; doctorul îmi povestea tot felul de lucruri - atunci mi-o dat şi primele cărţi şi io până în ziua de azi spun că o fost cel mai fain cadou pe care l-am primit vreodată.
După ce mă duceam io la culcare, încă mult timp vedeam lumina aprinsă în atelier. Numa’ găseam dimineaţa prafuri şi urme de topitură în mojar şi cărbunii încă aprinşi în vatră. Am înţeles io că aici folosea el toate prafurile pe care mă trimitea să le cumpăr de la cooperativă de la metalochimice, da’ nu m-am prins ce voia să facă. El zicea că vrea să găsească un fel să putem topi fierul mai repede şi să-l lucrăm mai uşor. În fiecare noapte topea fier cu plumb, aramă, le tot amesteca cu praf de bronz şi cu toate chimicalele de şi le făcea acolo.
De la o vreme ne-am obişnuit şi mătuşă-ta şi io cu obiceiurile astea ale doctorului. Nici nu ne-am dat seama cum şi-o plănuit şi cum o plecat.
Franzi îşi turnă încă un pahar de vin, golind sticla până la jumătate. L-am privit, aproape dezamăgit că se oprise tocmai acum, când povestea lui se apropia de sfârşit.