Nimic nu se poate compara
cu sunetul sec al unei silabe nerostite
care sparge tăcerea!
Taie fără anestezie
şi fără să curgă o picătură de sânge.
Scurt şi curat.

Şi totuşi,
vecinilor nu le place să audă
cum urlă în noapte câinii,
la lună plină...
Sau poate că nu sunt câinii...
ci sufletele noastre rănite de atâta neputinţă...
Refren somnambul pe margini de acoperiş,
tânjind a cădere...

Ciudată durere,
să calci pe cioburile sparte ale viselor tale,
pentru a ajunge la ... renunţare.

Feţe de muşama se aştern
peste mesele întinse
la care ciocnesc pahare
morţii ce încă nu ştiu...
vor afla mai târziu... prea târziu...

Împreună cu colonia ieftină şi fumul de ţigară,
se înalţă spre tavanul cu tapet scorojit,
gemetele celor ce se mai amăgesc,
crezând că se mai poate,
că mai există...

E tristă...
şi se prelinge ca o lacrimă stingheră,
pe asfaltul udat cu cisterna...
La colţul străzii, un felinar pâlpâie
numărând secundele dintre azi şi mâine...
trei, două, una... poc.

E totuşi tubulară...
cea fixă nu se potriveşte...
E-n coadă de peşte...