Cucoşul vestise o noua zi.

Prolog

Cinci dimineaţa.
Cucoşul vestise o noua zi.
Bătrînul e treaz de mult timp. Deh, amintirile..
E singur bătrînul. Singur în timpul zilei, singur în patul ăl mare de stejar negeluit noaptea.
Bătrîna lui plecase în lumea celor drepţi cu vreo juma’ de an înainte.
Se întinde bătrînul cît e de lung şi-şi aude bătrînele ciolane trosnind.
Şaptezeci de ani pe muchie are. Spatele-i cam gîrbov, dar mersu-i sprinten şi plin de vitalitate. Iese bătrînul în prispă şi îşi toarne pe cap o găleată cu apă rece de făntînă.
Mai apoi se aşează pe fotelul lui şi tace. Cu cine ar putea vorbi?
Trec megiesii şi-i dau bineţe.
Bătrînul e bine cunoscut în satul lui de cînd isprava cu clopotul bisericii cele noi.
Noi, vorba vine, căci povestea se întîmplase cu vreo patrutzeci de ani în urmă.
Sub îndrumarea preotului Ilie, sătenii duraseră o frumuseţe de biserică cu un turn mai inalt ca acela din oraşul din apropiere. Cînd să urce clopotul acolo sus, chemase Preotul în ajutor meseriaşi din acel oraş. Venise şi un inginer cu cu un fel de ochean,
de masuratori.
“Nu merge, Preote”.
“Ce nu merge, fiule?”, intrebase popa.
“Dupa calculele mele, parinte, clopotul acesta, care cintareste, cred, mia de Kilograme, nu va putea fi sustinut de turnul bisericii. Dealtfel nici de urcat sus nu vaz cum. Sripetele va trage jos turnul, clopotul se va prabusi si se va sparge în bucati”.
Astea spuse, inginerul plecă în drumul lui, lasindu-l pe Popa singur si amarit foarte.
“Sfintia Ta, spuse ajutorul preotului, “La capatul satului traieste Mihaita cu nevasta lui. Am vazut cum singur,si-a ridicat o casă mare si frumoasă fara nici un ajutor. Cum o fi carat el singur bustenii aia de stejar n-amstiinta, dar cred că e bine să vorbim cu el”.
Vine Mihaita, se uita de jos în sus, de sus în jos, se gindeste fro patru zile si spune:
“Cred că va fi bine, dar vreu că ajutor pe fierarul satului” si pe dulgherul de la tintirim.
“Si cita simbrie vrai?”, intreaba parintele cu glas temator.
Pentru mine nimic, Sfinte, dar cu ceilalti doi să voghesti matale singur si să cadeti la invoiala. Cred că avem nevoie de cel putîn opt saptamini”.
“Bine Mihaita, asă va fi si, Dacă vei reusi, m-oi ruga cit mai am de trait pentru tine, caci mare nevoie avem de biserică aiasta”.
“Incă ceva, Sfintia Ta. În fiecare zi să ai brija de mincare si vinisor bun pentru noi”.
“No, la mintea cucosului că asă voi face”, spune Popa bucuros nevoie mare.
“Parinte”, spune Mihaita. “Asă ceva neam de neamul meu n-a facut. Roaga-te mult Domnului să reusim. Dacă în zece saptamini nu gatam treaba, apoi să stii că trebuie să cauti altul, dar pina atunci nimeni să nu se apropie de Biserică”.
Se pun ce trei la lucru si mai intai adaug patru grinzi groase de stejar în cele partu colturi ale bisericii si alte patru dîn podea si pina în podeaua clopotnitii. Mai apoi incep ei să mesterească la niste palanci mari cum vazuse Mihaita la oras. În rastimp gospodinele satului impletesc o finie lunga foarte si groasă cit bratul fierarului.
Cei trei voinici fara voie mai fac si o schela cu trei trepte, a patra fiind dusumeaua clopotnitii.
Dupa partu saptamini Mihaita il invita pe preot si-i spune:
“Amu parinte om incerca. Domnul fie cu noi. Rog aduna pe sateni că să tragem cu toti de funia asta”.
Incepe clopotul să urcă spre prima treapta, dar la vreo doi metrii inaltime se rupe funia si clopotul cade cu un geamat surd.
Se catara Mihaita în clopotnita, desprinde funia de pe ultima palancă si-I spune preotului:
“Cred că vom trebui să intarim funia asta si cu ceva odgoane de fier”/
Dupa o saptamina, o a doua incercare.
De data aiasta cloptul urcă lîn spre ultima treapta, cu popasuri de odihna pentru sateni la fiece treapta. Un metru, doar unul mai lipseste, dar satenii obositi se opresc. Clopotul se leabana în funie si un dangat vestitor de rele se aude.
“Cade, cade, să fugim”, se aude un strigat.
Mihaita, care urmarise treaba de ceva mai departe, se repede cu un salt de salbataciune ce alearga să scape de predator si incolaceste funia în jurul unui pilon gros si fine infipt în pamint si în jurul altuia si al altuia…
Pasa-mi-te Mihaita pregatise si un plan de retragere. Nu că ar fi auzit el expresia asta de undeva, dar o facuse si asta e. Clopotul în caderea lui sfaramase ultima treapta, dar acum se oprise si dangatul lui e limpede si placut urechii.
Se intorc satenii si privirile lor sunt sfielnice si vinovate, dar pline de respect pentru Mihaita. Dar Mihaita nu vede asta. El zace cu fata pe jumatate ingropata în glia calda si primitoare si rasufla dîn greu.
Gatesc satenii treaba si-l iau pe Mihaita, care intretimp lesinase, la spitalul dîn orasul apropiat.
“I s-a rupt o vina în git”, spune doctorul. “Leac nu e decit mila Domnului”
Si Donul s-a bucurat atit de isprava facuta că în alte doua saptamini Mihaita era pe picioare. Se cam clatina Mihaita în mai toate directiile, dar doctorul spunea că se va face bine. Si asă a chiar si fost, dar Mihaita va avea capul putîn inclinat spre dreapta toata vietisoara lui, lucru care nu l-a impiedicat să mai facă si alte ispravii minunate.


…..
Dar s-o luam de la capat.