Ploi (13)

Avort spontan. Aşa spusese ginecologul. Nu credea în spontaneitatea a ceea ce i se întâmplase. Şi-l dorise. Cu toată fiinţa ei. Nu-l provocase altfel decât cu gândul, dar îi ajungea pentru a se simţi gâtuită de vinovăţie. Faţă de ceea ce ar fi putut să fie înfiriparea aia de om, trecută în nefiinţă înainte de a fi. Faţă de Pierre, pe care cu siguranţă îl judecase greşit. Faţă de Meli, care probabil habar n-avea despre ce era vorba. Avortul venise până să fi putut pune capăt gândului criminal. Până să înţeleagă că asta nu era o soluţie. Se simţea golită de sens, inutilă, rea.
Trebuie că a fost o coincidenţă nefericită. Meli tocmai divorţase de cel de al doilea soţ. Era prea tulburată ca să poată privi lucrurile cu detaşare. Avea nevoie de sprijin şi înţelegere. Iar ea nu i le putea oferi în momentele acelea, ocupată cu ea însăşi, cu sarcina pe care o purta, cu bucuria aşteptării încă unui copil. O fetiţă poate. Îl rugase pe Pierre să treacă pe la ea, să-i mai ţină de urât, s-o consoleze. Dragul de el nu fusese prea încântat de însărcinarea primită, dar cum nu voia s-o contrarieze în situaţia ei, acceptase. Aşa că trecu de câteva ori în drumul spre casă de la serviciu pe la apartamentul Melaniei şi încercase să-i alunge gândurile negre. Ba o invitase şi la o cafea în oraş. Îşi făcuseră mai apoi un obicei din a se întâlni la tenis, după ce prima dată se nimeriră pe acelaşi teren, la aceeaşi oră, din pură întâmplare. Au făcut pereche la o partidă de dublu mixt şi au convenit să joace în aceeaşi formaţie şi în săptămânile următoare. Cum singura ei preocupare era sarcina, uitase să-l întrebe pe Pierre cum evoluau lucrurile cu Meli, iar el nu voia să-i tulbure liniştea cu necazurile prietenei ei, aşa că nu pomeni nimic de întâlnirile lor. Până când într-o zi, pe când Pierre era plecat cu treburi la Constanţa, a primit un telefon de la Ştefănescu, un coleg de barou de-al lui, chipurile s-o felicite pentru sarcină şi să se intereseze de starea ei. Nu scăpase prilejul să-i strecoare, en passant, că s-a întâlnit cu soţul ei la mare şi că acesta nu era singur, ci cu prietena aia a ei divorţată, madame Sorescu parcă o chema, nu ? Întâi n-a acordat importanţă veştii. Exista cu siguranţă o explicaţie firească pentru prezenţa lor împreună acolo. Nici nu se putea gândi la ceva necurat. Lucrurile aveau să se lămurească la întoarcerea lui Pierre. Apoi Pierre a sunat-o, spunându-i că e nevoit să-şi amâne sosirea cu vreo două-trei zile, fără a spune o vorbă despre întâlnirea cu Meli. Abia atunci îi încolţi în minte gândul că nu e ceva în regulă. Şi imaginaţia ei începu să lucreze febril, ţesând poveşti. Rememoră priviri, gesturi, vorbe din trecut, punându-le în cu totul altă lumină. Lucrurile se legau. Cele două fiinţe atât de dragi ei o înşelau. O durere cum nu mai simţise până atunci îi sfâşie liniştea şi îi omorî bucuria maternităţii. Nu-şi mai dorea decât moartea, a ei şi a fiinţei plăpânde ce creştea în ea.
Nenorocirea s-a întâmplat într-o seară, cu câteva ore înainte de întoarcerea lui Pierre. Acesta sosi într-un suflet la spital, desfigurat de îngrijorare. O găsi împietrită, mută, cu ochii duşi departe. N-a fost chip să comunice cu ea. Nici atunci, nici în zilele următoare.