...îţi scriu astăzi ţie, femeie ( I )

În noaptea asta îţi scriu ţie, pentru prima oară. Mi-am adus o foaie de hârtie şi un creion, n-am mai scris de multă vreme cu un creion. Mi-era dor. Am aprins becul slab de deasupra mesei şi am dat la o parte frunzele de prun scuturate pe bancă. Înainte de asta, m-am îmbăiat şi m-am îmbrăcat în haine curate. Aşa mi s-a părut potrivit...
S-ar zice că de multe ori ti-am scris, până acum. În compunerile cerute la şcoală, de pildă. Dar nu, atunci nu ţie-ţi scriam, nici măcar nu scriam despre tine. Vorbeam despre ceea ce, cu intuiţia mea de copil, bănuiam că ar trebui să fii. Expresii frumoase. Substantiv, adjectiv, verb, adverb. Atenţie la gramatică, atenţie să nu îndoi colţul foii, şi mătuşă-mea, aruncându-mi o privire pe deasupra ochelarilor, întorcându-se apoi la cusătura ei „în cruce”. Frazele se înşirau ca niste mărgele ieftine de plastic, pagina se umplea cu uşurinţă. Cu ciudată uşurinţă, căci pe atunci nu simţeam nevoia de tine, lumea în care mă trezisem îmi era de-ajuns. Şi îţi mai trimiteam, de două ori pe an ,un fel de rapoarte lapidare despre existenţa mea, în bună parte dictate de mătuşă-mea. Unul în toamnă, să-ţi amintesc de pensia alimentară. Al doilea, la începutul vacanţei de vară, să-ţi spun ce premiu am luat. Mi se păreau pe atunci bilete puse într-o sticlă şi aruncate în largul mării. Nu aşteptam niciodată să răspunzi, uneori o făceai, alteori nu. Corespondenţa asta era una din corvoadele care-mi scăpau înţelegerii. Ruşinea care mă încerca privind tâmp foaia albă şi negăsind vorbele potrivite, stiloul care tocmai atunci zgâria cu încăpăţânare hârtia. Ce ţi-aş fi putut povesti? Încheierea, mai ales, unde trebuia să scriu „cu dragoste, fiica ta”, ei bine, încheierea aceea mă urmărea zile întregi, ca o minciună urâtă.

S-a lăsat răcoarea. E neasteptat de rece pentru o noapte de vară. Mi-ar prinde bine un ceai, dar ar însemna să umblu prin dulapurile astea străine şi mi-e lehamite. Dulapuri străine, case străine. Ar fi trebuit să fiu obisnuită cu ele, ca orice om care şi-a dus o bună parte a exisţentei prins între două drumuri. Îmi fac bagajele la fel de repede ca un soldat înainte de aplicaţii. Fără fasoane, hainele împăturite atent, doar ce trebuie, cărti, ustensile de gospodărie, acte . Nu am cărat niciodată după mine albume, flori presate, jurnale. Poate de aceea am învăţat să arunc amintirile fără mila. Încurcă. Bagaj inutil, căruia cu greu îi găsesti un rost şi un loc în raft. Rafturi pe care niciodată nu le găsesti goale – noua gazdă nu are niciodată suficient spaţiu. Te înghesuie printre caietele de scoală ale băiatului, care acum tocmai a terminat facultatea şi e inginer la mama dracului, dar ea nu se-ndură să le arunce, poate o să aibă şi el copii, nu? printre două paltoane de astrahan – ale ei, care-i sunt mici şi au mânecile roase, printre cămăşi rămase de la bărbatul mort. Om bun, chiar dacă se mai iubea cu paharul. Şifoniere cu uşi căzute, scârţâitoare, mirosind a istorii străine de tine.
Nici în casa mătuşii mele nu aveam un loc al meu, anume al meu. Aveam în schimb pădurea toată de colindat şi-mi ajungea. Şi o biblioteca la îndemână, înteţită cu romanele lui Dumas tatăl şi ale lui Balzac. Mereu certată când mă prindeau cu ele în mână – ai să ajungi ca maică-ta! Vorba asta devenise un fel de prolog al fiecărei cărţi pe care o deschideam, o vedeam, parcă, tipărită cu roşu pe prima pagină. Ca maică-ta... Nu-mi doream să ajung ca maică-mea, de fapt nici nu-mi băteam capul prea mult cu asta. Mi se vorbea, însă, despre tine, ciclic, cu mustrare, şi o vreme m-am străduit să pricep care era vina mea în toata încrengătura aceea de evenimente ce-mi precedaseră naşterea. Mai târziu, expresia „copil din flori” a început să capete alte conotaţii. Romanele înfulecate pe nerăsuflate, printre probleme de matematică din culegeri şi exercitii de franceză, dezlegaseră misterul. Iubire. Eram copilul unei iubiri, cu sigurantă, şi asta mă spăla de toate vorbele strânse de-a lungul anilor. La tine mă gândeam rar, dar seara, înainte e culcare, ţeseam diverse închipuiri cu tatăl meu. Inevitabil, în urma unor lungi căutări ( peste capitolul ăsta, al căutărilor, treceam repede, de fiecare dată, amânând însăilarea detaliilor) îl găseam, el mai avea câtiva copii, toţi băieti, trei sau patru, numărul oscila, toţi mai mari ca mine, şi toţi mă primeau cu braţele deschise. Bineînţeles, nici o altă mamă nu se întrezărea în povestea asta. Abia în adolescenţă m-am rupt de fantasmele mele cu iz de film politist, râzând în sinea mea de ceea ce-ncepusem să numesc „copilării”.

Coana Maria a venit să vadă de ce-i becul aprins. Măi fetico, pune ceva pe tine, abia te mai vezi dintre gâze. În jurul meu – zumzet. Insecte ameţite de lumină mi se lovesc de umeri, de obraji, se aşază pe hârtie. Masa din lemn negeluit, sufragerie ad-hoc pentru dornicii de plajă aciuaţi la coana Maria vreme de două-trei zile, îmi înţeapă mâinile. La colţul străzii, un turist beat se chinuie să înveţe înjurături româneşti, acompaniat de râsul isteric al unor fete. Nici terasele nu s-au închis, muzica de la Stuf se împleteşte, haotic, cu cea din barul lui Bibi. Şi vântul ăsta – niciunde aşa de tăios ca în Vamă. În noaptea trecută bătea la fel. Îngheţasem acolo, pe malul mării, şi-mi pătrunsese adânc în creier duhoarea plaselor pescăresti. Cel puţin, acolo era linişte. Cei din corturi dormeau, eu stăteam şi număram valurile, prosteşte, pierzându-mă pe măsură ce timpul trecea. Nu ştiu de ce crezusem că rămânând singură îmi va fi mai uşor. Mai uşor să te compun, să te încălzesc, să fac drumul până la tine, cea de la douăzeci de ani. În jurul meu, vreo zece câini făcuseră cerc larg şi mă vegheau, nechemaţi, neauziţi. Când m-am ridicat, mult mai târziu, m-au urmat. M-am oprit şi le-am mângâiat, pe rând, blănile aspre, simtind nisipul adunat în ele. Aş fi adormit în căldura lor, să le simt bătăile de inimi netrădătoare. În izul lor de trupuri mânate de instincte fără greş. Sub respiraţiile lor iuţi, ritmice, sub limbile lor trandafirii. Îmi aduceau aminte de câinele pe jumătate orb, cel care-mi simţea venirea de departe şi mă întâmpina la jumătatea drumului, în serile de iarnă. L-am găsit mort când ne-am întors, în acel iunie prăfos...Otrăvit.



copyright Adriana Lisandru