Gări până la gât, privesc în jos şi văd cum respiră trenuri şuierate pe sub mâna cu care-mi apăs pieptul: taaaccciii…
Gări încercănate, obosite, deasupra. Taaaccci, mai bine taci.
Dedesubt gări cu bătături, una-n stânga şi-alta-n dreapta, cu linii, ce uimire, cu linii, bariere verzi pe sub piele gâlgâind sângele la vale, mereu în jos, Cristoase... ia mai taci! Şi două halte împletite în trei, negre, cu şinele aspre răsfirate pe pernă, nu văd nimic, nu aud nimic, şhuushhh, mai taci odată, mâine te tunzi, Albă ca Zăpada. Mâine te tunzi, şi-mi impinge între ochi o revistă mototolită, cu coperţi plictisite şi pagini cu buzele lăsate în jos pe la colţuri. E din 1965 toamna, mă uit la Hobo să văd cum râde pe sub ochelarii lui cu sticle groase cât fundul de sifon, s-a facut al dracu’ îmi şuieră un tren pe la ureche şi-mi iau avânt să îl blagoslovesc c-o blondă în evazaţi drept în creştet, să-i mai scutur un pic bananierii.
- Du-te mă naibii, îi trimit din zbor şi-l las cu buzele întinse ţugui si cu bananele la locul lor, că şi-asa îmi trec numai mărfare pe sub piele, vagoane-vagoneţe, lehamite, maro, zdrenţe. E cinci, răsare soarele, doi lei de rosu şi doi lei de galben.
- Te iubesc, adică ete fleoşc îmi traduc instantaneu, ştiu c-o zice ca să nu ma supăr. Mai tare mă supăr că-mi zice Albă ca Zăpada. In spatele sifoanelor două puncte lăptoase, clipocitoare, omul ăsta e mereu în spatele ferestrelor ca prinţesa din turn, îi fac un semn cu mâna din departare: iuhuuu, pune-ţi ochii ăia pe biciclete, prinţeso, habar n-am ce culoare au, îmi vine să râd şi mă rostogolesc din pat pe sub privirea asta ca pe capota unei maşini cu parbrizul plouat şi ştergătoarele încremenite, deja am făcut o cascadorie şi-abia începe ziua.
- Vino cu mine, se pare c-a spus destul de hotărât, mai hotărât ca ceaiul de pe noptieră cu muştiucul rece al plicului atârnându-i strepezit la ureche: muşeţel, muşeţel. Hobo-i un hipiot uşor întarziat, copil din flori, vagabond şi hoţ de buzunare: o floare. Ne-am întâlnit pe Pike Street într-un apus pocnit tomată de-o vitrina, eu aranjându-mi bretonul, el pipăindu-mi şoldurile prin căptuşeala buzunarelor, amândoi cu pantofii mozoliţi de praful înserării, două suflete haimanale, studenta şi borfaşul, afiş de cafenea.
- Nu, a venit răspunsul instantaneu, nu merg, n-am întrebat unde, scorpie, ştiu, nu merg, nu mă tund, nu mă fac hipioată, nu sunt Albă ca Zăpada. Ţaca-ţaca. L-am sărutat pe frunte, mirosea a mine, puteam la fel de bine să-mi sărut mâna, m-ar fi întrebat de ce, mai bine că n-am sărutat-o, am evitat discuţiile de-a ala-bala. Ciao ragazzo, unde-mi sunt sandalele, uite-le sub pat, mai stai o clipă, nu mai stau. M-a prins de mână şi m-am gândit din nou la muşeţel, ce păcat că florile n-au sex, asta are, râd, sunt a naibii, a naibii rău şi plină de gări de sus pâna jos, am amintiri pe tot trupul, în fiecare bătaie de puls. Imi pare rău amice, în sângele meu nu mai e loc de iubire, poţi moţăi într-un mărfar cu şapca trasă pe ochi dar te dai jos când îţi spun, constat că muşeţelul are palme şi ştie să dea, îmi umple obrajii de maci, apoi vin săruturile împraştiate ca nişte confetti de undeva de sus, de departe. Pe geam un pescăruş îşi frânge zborul în două, un mărţişor de sticlă făcut ţăndări.
Să ne calmăm.
O să-mi zornaie nişte chei între sprâncene ca la bebeluşi, bu-bu-bu, poate că nu, o să mai facă un ceai, ziua deja zgârie plictisită cu unghiile pe geam, Hobo are picioare frumoase şi-i stă bine aşa neras lipăind pe pardoseala de lemn cu tălpile goale, bărbatul ăsta e pe invers: balerină. Aud cum trosneste nişte pastile între dinţi, aspirine, l-am enervat, mă uit la ceas, ziua creşte ca un zmeu, hai tu Hobo, hai tu Hobo, pierd feribotul, carotida îmi pulsează ca o panteră nestăpânită, cu dinţii înfipţi în ceafa borfaşului.
- Bine, te iubesc, hai să-mi cumpăr libertatea, un lollipop la domnul. Işi muşcă pumnii ca un copil, în spatele ferestrelor privirea parcă-i ploua, îi intind un şerveţel si mă închid la sandale. Uite şi pardoseala, nimic, nimic, cu capul în jos.
Îl văd cum tresare şi-şi striveste pe-ascuns zvâcnirea din piept, ce pasăre-o mai fi si asta.
Îmi amintesc brusc de câmpurile necuprinse de lalele fremătând cu braţele în sus precum copiii mici: ia-mă în braţe, nene, cerule, norule, ochiule, omule. Îmi întinde deodată cana cu ceai. Amar, a fost mai amar sărutul de mai devreme, macii, lalelele, muşeţelul, atâta zarzavat, florareaso. Am buzele amare, o molie udă îmi îndeasa cuvintele înapoi pe gât... şi-am pierdut si feribotul.

*
Plouă mărunt, mocăneste, lipicios ca din cochilii. A scos mâna de sub mantou ca să priveasca ceasul, întarzie, fir-ar să fie de femeie. Tetrapozii prindeau oceanul de grumaz între fălcile lor de beton şi-l aruncau însângerat înapoi, ca pe-o zdreanţă. Avea două ciocolate în buzunarul de la piept, călduţe, ticăinde.
El mai avea şi nevastă, ea avea gagic, era pirata lui cu strungăreaţă, îl fura de suflet între două moteluri.

Sufletul lui, împrăştiat pe corpul hoaţei precum firimiturile pentru păsărele pe pardoseala gărilor, între două trenuri.

- Nene, ai un buck? Un puşti cu mucii înnodaţi sub bărbie şi picioarele goale întinde o mână nerăbdătoare şi ţopăie măruntel: "hai nene, că mă plouă...". Şovăie un moment dacă să-i dea sau nu un şut în fund, îi vede ochii mari, miopi, poticnindu-se în ploaie cu privirea în sus. Peste capul lui, silueta unei femei îmbrăcate în ceaţă verde şi alge, împroşcată de plânsetul cine ştie câtor valuri. I-a dat un pumn de mărunţiş zornăitor, ia copile, femeia creştea peste el ca o nălucă şi se apropia cu bărbia în piept, copilul alerga lipăind grăbit prin ploaie cu tălpile desculţe să spună c-a vazut-o pe înnecată.
"Înnecata" era o poveste veche, poate însăşi povestea din care se întemeiase micuţul orăşel de dincolo de ceaţă. De fiecare dată alta, după cum golful în care se spunea că îi găsiseră trupul îşi schimba forma şi murmurul de morgană nebună.

A fost odată.
A fost odată o femeie frumoasă cât să lase în urmă o legendă. Trăia pe-o insula în apropiere de Anacortes, una din insulele acelea pietroase ţinute în căuşul rădăcinilor de pini roşii pâlpâitori ca nişte candele de veghe, să nu se risipească în ocean. Era când soţie de miner, când de ofiţer britanic, când văduva vreunui biet soldat american din fortul de pe San Juan. Femeie albă, de piatră, cu suflet făcut pentru neiubire, în trupul ei se sfărâmau bărbaţii precum bărcuţele pescarilor atunci când se izbeau de stânci. Din vaietul glasurilor lor s-a împletit mai întâi un vânt subţire, uşor ca o şoaptă, apoi a crescut mai răstit, mai ascuţit, mai vânăt, strigăt lângă strigăt. Prima furtună din Anacortes şi-a desprins genunchii de pământ şi-a mers s-o pedepsească pe femeia fără suflet.
Dar miezul trupului ei i-a primit fulgerele şi a ştiut să le iubeasca, coapsele ei s-au deschis să-i primească talazurile şi buzele i-au sorbit vuietul până-n adâncul pieptului. Furtuna a purtat-o pe braţe până la buza golfului, i-a acoperit trupul cu nisip ca într-un ultim sărut şi s-a stins în depărtări din care se întoarce la răstimpuri, când o apucă dorul.

Femeia a ieşit din ceaţă şi s-a apropiat şovăielnică, cu capul tot în piept şi privirea gri înfiptă-n asfalt. L-a atins uşor pe mână cu o vinovăţie care nu era a ei dar pentru care îndura toate fulgerele bărbatului pe care-l urmărise de acasă. Omul ei.
- Hai acasă, omule, că n-are să mai vină...

*
Hobo a căzut uşor ca o mirare, mai întâi pe un genunchi, apoi pe celălalt, şi s-a intins pe jos ca în joacă după ce mai întâi mi-a dat să-i ţin ochelarii şi lamele. Are ochi albaştri, prinţeso, eşti frumoasă, lasă teatrul, e de doi lei, închide-ţi jugulara, prea mult roşu.
Ziua zgârie cu ghearele pe geam din ce în ce mai strepezit, mai vânăt, doi lei de viaţă, o hrubă de carne.
Gări până la gât, privesc în jos şi văd cum abia mai respiră trenuri şuierate pe sub mâna cu care-mi apăs pieptul: taaaccciii…
Uite-o gară cum închide ochii, încă una, din ce în ce mai mica, mai departe, mi-e frică, ia-mă în braţe nene, cerule, ochiule, omule, punctule, punctule.

Şi vine furtuna.