-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

NEBUNARIU ( IV )


de esteu la: 17/06/2007 16:35:04
rezumat: pasajul englez
taguri: Proza_scurta 
voteaza:

NEBUNARIU ( IV )


Între timp m-am hotărît să evadez de sub asediul microbistic, social, politic şi în bună măsură şi sexual. Dintr-o cafea dură, făcută de Adrian zis Adi zis Adiţă, poţi sorbi chiar şi-o oră. Nu ştiu cît m-a ţinut pe mine în dimineaţa aia, dacă puteam să-i mai zic dimineaţă, cert e că la fluierul arbitrului pentru pauză am decis să iau aer. Nu mai rezistam înăuntru, aveam creierii varză şi mă bătea gîndul să dau o raită prin magazine, prin librării, şi-ntr-un final mă gîndeam că n-ar fi stricat dacă aş fi coborît la eterna Gară Lipscani, unde încă-mi permiteam cîte-o ciorbă de burtă şi-un fel doi pe care încercam să-l alternez de la o vizită la alta. Uşor anemic, tîram după mine un dor după scăpările nevinovate în décor cu Tibi-Zen la cîte-un fernet. Erau ieşiri nevinovate chiar pe bune, nivelul maxim de 200 ml era o nimica toată pe lîngă litrul zilnic scurs de Omar al nostru cu naturaleţea gintei din Nebunariu. În plus, mă pîndea o nevoie de afecţiune încît îmi venea să mă fac poet măcar pentru o oră, doar, doar mi-o trece. Am colindat străzile bezmetic, ca un personaj romantic, care se privea dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, proiectat pe un soclu, într-o alee a rataţilor consolabili. În cele din urmă mi-am luat un vraf de ziare şi am coborît totuşi la Gara Lipscani. Încă mai scriam la revista Muşchi de oţel, un produs cu target bine definit, agenţi de pază şi patroni de firme private doritori de siguranţă. Revista nu era altceva decît capriciul soţiei unui patron de agenţie de pază şi securitate. Ce făceam era să culeg ştiri din diverse ziare, tot ce era legat de idea de protecţie. Le combinam într-un stil uşor jucăuş, şi produsele erau puse într-un clasament pe care-l decretam haios. Adevărul e că rareori atingeam culmile hazului. O colegă, responsabilă cu pozele revistei, se amuza, folosea cuvinte gen mişto, cool, ok. După ce-mi predam materialul, îmi era limpede că nu patinam în direcţia bună. Nu-mi ieşeau decît prostioare cu vagi aere livreşti care picau precum nuca în perete, dacă stau să mă gîndesc la indivizii care trebuiau să-şi omoare timpul citindu-mi excreţiile. Jalnic, şi chiar mai rău decît atît. În situaţii de felul ăsta nu se poate să nu ajungi la curve, să bagi existenţiale de la tonetele buchiniştilor. Dar trebuia s-o fac şi pe-asta.
Cu ziarele la sub braţ am coborît la Gara Lipscani să prînzesc, ador verbul ăsta, a prînzi, sună a acasă, cumva burghez, liniştitor, în sfîrşit, şi m-am aşezat. Am comandat repede un gin tonic, apoi încă unul şi aşteptam rutiniera ciorbă de burtă care să mă aducă într-o lume mai consistentă. Am luat ziarele la rînd. Maculatură. Mizerie. Scursură. Şi creieri expandaţi de pomană, pe seama unora mai tîmpiţi ca mine, dar şi pe a altora cu mult mai bogaţi decît speram să fiu vreodată. Un sifilis ideologic din care, cu chiu cu vai, trebuia să decupez totuşi ceva. Cînd mi s-a adus al doilea gin tonic am cerut şi o foarfecă: Dacă aveţi, bine’nţeles… La început barmanul mi-a zîmbit, amabilitatea lui dintodeauna era pe meterezele profesionalismului niciodată nu îndrăznea să mă refuse. Şi de data asta venise cu o soluţie înjumătăţită:
- Nu avem foarfece, bănuiesc că vreţi una din-acelea adevărate, adică aşa, mai mărişoare, serioase, dar are Crina, colega de la bar, trusa ei de manechiură. Poate vă e de folos, mă gîndesc că nu tăiaţi cine ştie ce cartoane… ceva mai fin, zic şi eu…
Dorin avea perfectă dreptate. Era înduioşător chiar. Faţă de barbarii splendizi de la Pasaj, el era un sfîntuleţ bun de pus în insectar şi tămîiat. A fost deajuns un gest din sprîncene, semnul unui deplin acord cu soluţia propusă, şi într-un minut Dorin s-a prezentat cu forfecuţa de pieliţe a colegei Crina. Îi ştiam pe-amîndoi de un an şi ceva, de cînd tot frecventam localul, mai ales după-amiezele, cînd stomacul mă ardea îngrozitor. Am apucat instrumentul şi-am început să decupez ca un apucat. Localul nu era foarte populat, dar tot atrăsesem atenţia cu necesităţile mele excentrice. Am mai cerut şi-al treilea gin tonic, noroc că porţiile erau de 50 de ml, şi am încercat să definitivez. Am pus deoparte peticele, am împachetat grosolan cearceafurile cu ştiri care mă trimiteau la congelator, direct în Groenlanda, într-o izolare perfectă de căcactul etern din România, şi-am început să mă joc ca un autist. Un fel de puzzle, dar ceva direct aiurea. Nu exista nici un întreg prestabilit la care să aspir prin împreunarea peticilor. Poate că vecina mea amatoare de cabală ar găsit un rost în brambureala de pe masa pe care-mi aşteptam ciorba de burtă. Una peste alta, am încropit o ştire care n-ar fi dat pe spate nici măcar o măturătoare a vreunei agenţii de pază, d-apăi vreun muşchi de oţel, antrenat în lupte de cartier ferite de ochii poliţiei. În timp ce a sosit ciorba tocmai mă pregăteam de transcris capodopera:

Invizibilitate pe bazã de reciprocitate. Evenimentele ce vor urma s-au dovedit a fi un sport serios, practicat cu mãiestrie şi jucat tur-retur între România si Polonia. Vă aduceţi aminte jocurile din copilărie cu invizoacele? Cu aşa ceva aduce şi partia româmo-poloneză, în jocul numit Invizibilitate. Pentru început, o călătorie înapoi în timp: cu cinci ani în urmã la Bucureşti soseşte o delegaţie a Seimului polonez. Primire straşnică, popoare prietene, legături tradiţionale, treabă serioasă, numai că vine şi întîmplarea de pominã. Mercedesul oaspeţilor este mătrăşit de un arăbete. Maşina a fost recuperatã undeva pe Valea Prahovei Acum, întoarcerea la meciul retur. O delegaţie a preşedintelui României pleacã la Varşovia. Aceaşi primire straşnică, aceleaşi popoare prietene, aceleaşi legături tradiţionale, în sfîrşit, o acţiune serioasă a Preşedinţiei României. Se pare că nimeni nu s-a întrebat dacă oare era rîndul ca ochii şi mîinile agere ale polonezilor sã facã Mercedesul SPP-ului invizibil ? Dacă ne jucăm de-a joaca, atunci să fie măcar serioasă. Vestea bună este că recuperarea maşinii furate, ca semn de prietenie, că nici noi nu sîntem mai prejos decît voi, nu a durat mai mult de-o zi. Asta da consolare.
Aş fi vrut să rîgîi mulţumit. În timp ce-mi reciteam capodopera, Dorin se proţăpise în faţa mea, îl simţisem de cîteva secunde, însă îi lăsasem o aşteptare psihologică, numai bună pentru o adevărată relaţie client-chelner. Niciodată nu comisesem acte de creaţie în Gara Lipscani, aşa încît noutatea îl surprinse plăcut pe Dorin care îmi aruncă un zîmbet nou, fără să bănuiesc cît de extins este registrul de zîmbete al chelnerului meu. Am strîns un pic afectat lucrul şi i-am îngăduit să ridice farfuria de ciorbă şi s-o instaleze pe cea cu sote-ul de ciuperci şi salata. Nu i-am răspuns cu prea multe priviri pentru a-i sugera o preocupare sănătoasă pentru măruntaiele mele. După nici un minut Dorin a apărut în dreptul meu şi, mai sfios decît îi recomandă statutul de chelner, mă întrebă:
- Scrieţi ?
Suprins şi cuprins de importanţa pe care o putea scoate la iveală tîmpenia cu Mercedesul SPP-ului furat de polonezi, i-am răspuns aproape fără nici o încărcătură:
- Da !
- Ştiţi, şi eu scriu, am un caiet chiar la mine, îl ţin aici, la serviciu, mai scriu şi eu din cînd în cînd… Aţi putea să vă aruncaţi o privire ? mă gratulă Dorin cu atenţia şi mieunatul specific chelnerilor atunci cînd simt că trebuie să-şi îndoaie spatele.
- Da, cum să nu ! şi Dorin se lansă spre tejghea de unde scoase în mare grabă un caiet studenţesc destul de terfelit, apoi în cîteva secunde era înapoi, ca un cîine de vînătoare mîndru că-şi făcuse datoria. Uitaţi, am scris şi eu aşa, în timpul liber… îmi place să mai citesc, cum apuc şi eu… ce-am scris eu e mai aşa, de dragoste.
- Bine, lasă-mi-l să mă uit şi eu, e bine-aşa ? Dorin a înclinat din cap şi din mijloc, două îndoituri ale corpului din care înţelegeam că nu mai eram privit ca un client cu buzunarele pline sau goale. Ce salt, de la Pasaj, unde stăteam ca un mieluşel în colţul meu, la salonul ăsta care voia să sugereze un vagon restaurant, cu fotografii din Franţa sau Elveţia. Grota asta de la Gara Lipscani avea ceva evlavios faţă de flora intestinală a Pasajului. Iar eu mă purtam ca un rahat important, cu freza pe creieri pusă în acţiune imediat ce ieşisem din Nebunariul lui Adrian zis Adi zis Adiţă, unde ţi se tăia răsuflarea în orice clipă. La Pasaj totul era îmbibat. Imediat după uşa urmai cursul unei ascendenţe emoţionale provocată bineînţeles de întîmpinarea lui Adrian. La care toată adunătura rîdea de te-nverzeai. Apoi erai cuprins de înflăcărarea care plutea de la o inimă la alta. Se drojdea pe brînci, ce mai, viaţă de sugaci din sticlă. În scurt timp te alăturai cuprinzătoarei îmbibări a Nebunariului, ca la Crezul Liturghiei. Ziarişti sportivi, realizatori tv, fotografi, foşti securişti, profesori, incestuoasa pereche mamă-fiu - cu observaţia că fiul îşi manifesta independenţa şi pe o derivată homosexuală ce-i aducea un cîştig zilnic de 400 de mii -, apoi cuplul Bundy de se stricau de rîs şi scrumierele, foşti cîntăreţi la chitară şi acordeon prin vestiarul lui Dinamo în anii ’70-’80, curve cu calibru şi gabarit diversificat, dar neaderente la cererile generaţiilor mai tinere, mame beţive cărora le trăsnea să facă parastasul fiului în Nebunariu, imigrantul Farouk, taximetrişti, foşti măcelari, chibiţi la sînge, turnători, inşi aflaţi doar în trecere, adolescenţi ai străzii şi Dumnezeu să-i mai cînte şi să-i binecuvînteze. Şi eu, un ingenuu patentat şi delirant, mare amator de spectacol adevărat. Toată condensarea asta de genii ale înflăcărării, o dată ce te detaşai, îmi apărea mînată de un covîrşitor rol didactic. Trebuia doar să-i prinzi firul, să nu te dezaxezi de la primul meci care începea să-ţi spună că acolo lumea se vede altfel. Fiul incestuos, după o rafală a colegilor de pahar asupra sa, i se adresă lui Adi:
- Ştii ceva Adi, poţi să mă fuţi şi-n cur, cu bidineaua, da’ aici, la tine mă simt extraordinar !
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


omule, - de Sancho Panza la: 17/06/2007 17:10:13
multumiri!
racoritoare! :)
#207000 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
sancho - de esteu la: 17/06/2007 17:18:26
apai, la ce caldura e in bucuresti, niste apa minerala se cade sa fie servita. era sa zic: pofta buna!
sa fie racoare!
#207005 (raspuns la: #207000) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: