-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

NEBUNARIU ( V )


de esteu la: 18/06/2007 17:06:00
rezumat: PASAJUL ENGLEZ
taguri: Proza_scurta 
voteaza:

NEBUNARIU ( V )


Te puteai distra la culme, devenind client zilnic al Infernului-Paradis şi ocnaş al paharului personal, spălat şi umplut de fiecare dată cu dedicaţiile lui Adrian zis Adi zis Adiţă, dar mai aveai şi varianta înstrăinării temporare. Chestia asta avea un mare avantaj. Puteam despărţi apele, lichidele, îmi clasam liniştit personajele, le formulam orbitele, construiam caractere de rezervă şi tot aşa. Asta ar fi însemnat în schimb să stau departe de poveştile zilnice, care, ca nişte murături o dată muşcate te blagosloveau cu zeama lor interminabilă făcîndu-te să tremuri de plăcere. Era un salt semnificativ pentru aventura scriitoricească în care decisesem să mă arunc cu pieptul deschis. Şi un pic schizoid, de ce să nu recunosc.
Am început să îmbuc în timp ce răsfoiam deja cronicile sentimentale ale lui Dorin, care mă servea de parcă urma să mai depună pe masă, ca o atenţie din partea casei, o orhidee. Maniera asta, în comparaţie cu exploziile de artificii marca Adrian zis Adi zis Adiţă, era poponăreală curată, decadenţă situată la fel de central ca şi Pasajul, dar fără nici un zbenghi în frunte. Am mîncat şi-am înghiţit pietismul aproape religios pe care Dorin îl profesa la sînge cu iubirile sale atent transcrise în caietul studenţesc. Îmi produceau o greaţă, deşi îmi dădeam seama că tipul era perfect motivat, îi înţelegeam neîmplinirile, pînă la urmă. Ce să zic, îi dădusem ok-ul la categoria submediu. Era altceva, bun în felul lui, cam cît de bună poate fi o telenovelă. Cînd a venit să-mi dea nota de plată l-am rugat să mi-l lase două zile, să-l citesc de la cap la coadă.
- Cum să nu ! Dacă vă interesează… sînt scrise, aşa, la supărare, cu ceva melancolie, după cum e ambientul, după cum e şi sufletu’… ştiţi şi dumneavoastră cum e viaţa… Dar să nu credeţi că m-am gîndit să scriu vreo carte… e doar aşa, nu ştiu cum să vă zic…
- Da’ poate că e şi de publicat, domnu’ Dorin, dacă e multă pasiune aici, de ce nu ! l-am provocat, un pic aţîţat de spiritul lui Adi.
Ochii lui Dorin au început să strălucească. Îi era clar, puteam să-i înţeleg micile deznădejdi. O altă menghină, de data asta în viaţa mea adultă, însă la fel de vulnerabilă ca şi copilăria. Dacă dumneavoastră credeţi că face… oricum eu vi-l las să-l citiţi, a fost ultima replică a lui Dorin înainte de salut. Apoi am luat-o pe Bulevardul Elisabeta. Am ţinut-o aşa uşor îngîndurat. Ceva extrem de important se întîmplă chiar aici, lîngă mine, mi-am zis. De două zile îmi tot observ mîna proptindu-se în dreptul inimii. Asta chiar că-i poezie-poezie. Instrumentul cu care am tot apucat cărţile de tot felul, acelaşi cu cel ce le deschidea şi le ciupea poveştile cele mai ciudate numai pentru sunetele lor cheie. Mîna tuturor menghinelor din viaţa mea cu care aş fi în stare să comit cele mai patetice manevre.
De fapt, nu întîmplător am luat-o pe-aici. Dacă aş vrea să vorbesc despre Elisabeta, ar trebui să vorbesc despre o Elisabetă întreagă. Aş fi un măgar dacă doar aş fărîmiţa-o ca pe o pîine, fără măcar o-nghiţitură de vin. Pentru a evita orice formă de fetişism. Construisem o Elisabetă a inimii mele, despre care puteam turui fără să răsuflu. O sumă a tuturor femeilor pe care le văzusem în filmele rulate în cinematografele de pe bulevardul Elisabeta. Numele bulevardului căpătase corporalitate. Cea mai bună mărturie despre Elisabeta mea pur conceptuală sînt drumurile mele aiurea, între locuri străine cu totul, manevrate, mai mult sau mai puţin dibaci, de Adrian, Dorin sau alţii.
Întîmplător sau nu, mîna mea dreaptă care s-a tot obişnuit să înşire pe hîrtii subţiri episoade de viaţă spulberată, trăncănitoare, acum atîrnă doar. Dacă o statuie de plastic roz ar cădea în cap, o mînă i s-ar fi prelinge pe asfalt, iar buricele degetelor ar fi fixa urmele unor paşi neidentificabili. O astfel de mînă am şi eu, de plastic roz, atîrnînd, întocmai ca o boală, un debut de statuie care începe să se răspîndească în tot corpul, ameninţîndu-l cu un fenomen de plasticizare roz, nu departe de o crucificare. Şi tot mîna mea spune că şi-n seara asta străzile sînt aceleaşi.
Unul dintre adevărurile pe care le deţine mîna mea e că ea, partea cea mai ţeapănă din mine, este clarvăzătoare. Întrebarea pe care mi-o pun cel mai des sună cam aşa: de ce cînd în dreptul inimii simt lipsa a ceva ştiu că alături am ceva cu mult mai mult ? Mare poezie, plictisitoare, desuetă, căcată pe ea, dar după care aş lăcrima dacă aş auzi-o în gura unui actor la cinematograful Bulevard.
De absenţa din dreptul inimii, precum un strugure copt şi beat, Elisabeta atîrnă într-un mod întotdeauna poetic. Mai cu seamă cînd îmi rătăcesc privirea în vitrinele cu rochii de mireasă. Din seara asta chiar nu-mi mai este teamă. Nu ştiu de ce am presimţirea asta. Mă uit în geamul magazinelor şi văd că oraşul nu duce lipsă de manechini, chiar eu sînt unul dintre ei, iar cînd vom fi cu toţii prefăcuţi în plasticul acela roz, în locul nostru va fi ceva cu mult mai mult decît atît. Ceva de care, slavă Domnului, va atîrna întreaga lume. Şi prelingîndu-mă pe bulevard, constat că mă transform într-un Dorin ceva mai raţional, cu ceva mai multă vînă poetică şi speranţă.
Ajuns în mansarda mea, aprind lumina şi îmi ţintuiesc pătura mea gri cu cele optzeci şi trei de romburi la fel de gri. Unele au şi dungi, de nuanţe diferite, deasemenea gri. În fiecare dimineaţă, timp de două săptămîni, pătura a rămas perfect întinsă. Aventură asta cu număratul romburilor a început acum două săptămîni, cînd m-am mutat pentru a douăzecea oară în ultimii cinci ani. Aşa le-am redescoperit pe suprafaţa pluşată a păturii mele.
Cu un amestec de curiozitate, bătrîneţe şi plictiseală, doamna Pătruşcă mă priveşte de fiecare dată cînd întorc cheia în broască. Cum fac podeaua să scîrţîie tinereşte cu venirile mele noaptea, într-un tîrziu deseori dezamăgitor, grăbesc îmbătrînirea doamnei Pătruşcă. Cum sosesc se pune pe prăjit cartofi, rostogolindu-le mirosul pînă la parter, precum un cîine de vînătoare. Aş fi înjurat mental, la fel de sincer cum ar face-o Adrian în Nebunariu. După care mă îndrept fericit spre pătura mea gri, perfect întinsă, sub fereastră. Sfioasă. Singurul element de stabilitate din viaţa mea. Cînd sosesc o regăsesc aerisită, cu romburile la locul lor. Optzeci şi trei erau în fiecare seară.
Chestie valabilă pînă aseară, cînd lucrurile s-au schimbat. Din plictiseală, am început să le număr. S-a întîmplat s-o fac de cinci ori. Erau optzeci şi unu. Am dat patul la o parte, dar nu erau nici acolo. Mă apucase o isterie suspectă. Aveam senzaţia că ar trebui să le găsesc lipite pe podea, pe pereţi, pe becul aprins. Pentru că de ieri nu mai stau singur în mansarda mea. Nici pătura nu mai rămîne întinsă perfect, cu romburile aliniate, aşteptîndu-mă liniştite în ordinea lor netulburată. Tot de ieri, şi doamna Pătruşcă pare să-şi fi înoit meniul cu varză călită.
De ieri, a venit în Bucureşti fratele meu, Sebastian, şi totul s-a schimbat. Călugăr ratat, după şapte luni de mănăstire, sociolog eşuat în urma a trei ani de facultate, fusese forţat şi la visul de a se înrola în Legiunea Străină, după ce aproape un an de zile frecventase sălile de forţă şi canalele TV cu filme de acţiune.
În seara asta mi-a spus:
- N-o să mă crezi… le-am zis alor noştri că m-am angajat asistent manager… ştii cum sunt ei… şi le-am trîntit telefonul de trei ori… să ştii că nu sunt un om rău, îmi trece repede, dar prea vor multe de la început… dacă m-ajută Dumnezeu să fac ce mi-am propus ies din căcat… ştii, de mîine pot să-ţi dau şi banii ăia înapoi…
N-am vrut să-i aduc aminte de pătură. Încercam să mă calmez, fir-ar ea a naibii de pătură. De ce să mă cert cu frate-miu pentru nişte romburi idioate ? Şi gri, pe deasupra. Deşi cele două care lipseau la socoteală mă cam panicau, lucru inexplicabil. L-am întrebat:
- Ai fost la vreun interviu ?
- Îhî !
- Şi ?
- Ce pana mea ! Asta e ! O să joc într-un film porno. Mîine trebuie să-mi facă nişte analize. Or să filmeze într-o vilă pe la Buşteni.
N-am mai întrebat nimic, îmi dăduse suficiente detalii. Şi nu avem altceva de făcut decît să aştept filmările şi să-mi pot lăsa pătura gri să mă aştepte nestingherită, sub ferestra deschisă, sperînd că se va găsi cineva care să arunce pe geam, înapoi, romburile lipsă.
Pentru Sebastian futaiurile se ţineau lanţ. Ţineau loc de dragoste, şi dacă se succedau cu o rapiditate de patru-cinci întîlniri pe săptămînă, puteau foarte bine să scoată din calcul romantismul şi gîndurile aşezate. Era la agăţat în fiecare seară, într-un local din apropiere, unde seară de seară veneau gagici gata să-şi piardă uzul raţiunii. Cu-atît mai bine pentru ele prezenţa lor acolo, Sebastian le racorda rapid la uzul funcţiunii, un principiu pe care-l stăpînea extrem de bine.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...