Livada de meri se întindea cât vedeai cu ochii. Primăvara era o nebunie. Ai fi zis şiruri nesfârşite de domnişoare de onoare îmbrăcate în roz, încremenite în aşteptarea începerii ceremoniei religioase. Veneau special din Bucureşti la momentul înfloririi. Stăteau uneori câte o săptămână, petrecând, atunci când vremea le-o permitea, foarte mult timp în aer liber. În livadă, sau plimbându-se pe dealurile din jurul conacului.
Îl luau din când în când şi pe vărul ei Marius, conferenţiar la agronomie, celibatar convins, mare amator de golf, de femei şi de literatură, cu care pălăvrăgeau până târziu în noapte, la gura focului aprins de baba Rada. Pierre avea o simpatie deosebită pentru el, apreciindu-i inteligenţa vie şi simţul umorului. Purtau discuţii interminabile pe teme din cele mai diverse, se înflăcărau, ba ajungeau şi la dispute aprige, cărora le puneau capăt cel mai adesea cu câte o glumă, când simţeau că lucrurile riscau să degenereze în ceartă.
Îşi aminti, zâmbind, de o primăvară timpurie, cu călduri aproape anormale, cu explozia precoce a naturii. Erau în primii ani ai căsătoriei. Veniseră singuri, mai devreme cu vreo săptămână decât de obicei. Petrecuseră trei zile minunate. Scoseseră şezlongurile în livadă şi şedeau la soare, trândăvind cu deliciu, bucurându-se de prezenţa lor împreună în locul acela parcă ireal, lăsat anume de Dumnezeu pentru o fericire în doi. Plănuiau mici excursii prin împrejurimi pentru zilele următoare, când tihna le fu întreruptă brutal de sosirea intempestivă a lui Marius, în compania unei doamne necunoscute, cu aliură cam îndoielnică, cu un vocabular şi cu maniere cel puţin ciudate. Sosiseră spre amiază, cu trenul. După fâstâceala de câteva momente, care dovedea că nu se aşteptaseră să-i găsească la conac, Marius şi domna îşi recăpătară sângele rece şi uzanţa locului, comandându-i babei Rada să le ducă bagajele în camera „lor”. Se făcură prezentările, femeia declarându-se cu dezinvoltură colega şi „la petite amie” a domnului conferenţiar, specialistă în horticultură şi relaţii extraconjugale. Râseră cam stânjeniţi, neştiind dacă să o ia în glumă sau în serios. Marius, în spatele ei, le arunca ochiade, invitându-i parcă să preţăluiască frumuseţea vulgară a femeii. Aceasta se simţea în largul ei, fără nici cea mai vagă tresărire de jenă. Se aşezase picior peste picior într-un fotoliu, îşi aprinsese o ţigară şi făcea cu nonşalanţă rotocoale de fum, vorbind tare despre inconvenientele călătoriei cu trenul şi gesticulând abundent. Cum Pierre nu-l încurajă în niciun fel, vărul înţelese repede că nu erau bineveniţi şi refuză politicos invitaţia formală la masă, pretextând că erau obosiţi şi plini de praf şi retrăgându-se în cameră, unde mâncară în doi şi de unde nu mai ieşiră până în dimineaţa următoare.
Luată la întrebări, Rada mărturisi, cu ochii în pământ, că nu era prima dată când domnul Marius venea în lipsa lor, însoţit de câte o femeie, mai mereu alta. Cu asta de acum apăruse în vreo două rânduri. Îngăimă confuz cum că ea crezuse că doamna şi domnul erau la curent cu venirile şi plecările rudei lor.
Îşi scurtaseră sejurul, la limita impoliteţii, lăsându-şi invadatorii stăpâni pe teritoriu. La câteva zile după întoarcerea la Bucureşti, se treziră la uşă cu un Marius spăsit. Venise cu un buchet de lăcrămioare şi cu o sticlă de Chianti, să-şi ceară scuze pentru gafa făcută, jurând strâmb, la modul burlesc, cu degetele încrucişate la vedere, şi cu o figură de martir, să nu se mai repete. N-aveai cum să nu-l ierţi. O luase în braţe şi se învârtea cu ea prin cameră în pas de dans, cântându-i la ureche „rondelul scuzelor mincinoase” şi promitându-i lui Pierre, printre hohote de râs, amănunte picante referitoare la horticultoare. Era incorijibil. Dar ăsta era farmecul lui.
Cert e că în urma incidentului, nu mai călcă o vreme pe la conac neinvitat.