-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Treabă mare & istorii mici


de esteu la: 22/06/2007 16:16:39
rezumat: KK
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Treabă mare & istorii mici



1. Cum pot muri unele pasiuni, cum se pot naşte altele

Este o poveste pe care am auzit-o. Personajul principal am fost eu. Eram însă prea mic pentru a ţine minte întîmplarea. Aşadar, ocupam un pătuţ. Cei din familie au povestit despre mine multe:
că dormeam numai cu faţa în sus, obicei care a dus la teşirea capului în spate,
că ţipam zdravăn, fapt ce fusese considerat promisiunea unei cariere muzicale sau cel puţin apartenenţa la o galerie de fotbal,
ori că problemele mele de sănătate le dădeau alor mei palpitaţii din lună-n lună.
Povestea care pe mine m-a impresionat cu adevărat este una cu totul distructivă. Tatăl meu era pe-atunci un om pasionat. Colecţiona timbre, reviste Rebus pe care le şi completa, făcea clasamentele diviziei judeţene unde activa echipa de fotbal a oraşului şi o îndrăgea foarte tare pe Dida Drăgan. Aveam să aflu mai apoi că solista ataca pe atunci o zonă apropiată de rock, zonă cu totul străină tatălui meu. Iar dovada pasiunii lui pentru susnumita era o fotografie a ei cu autograf, lipită pe tăblia pătuţului meu.
Nu ştiu dacă am avut ceva cu Dida Drăgan, ori cu nepotrivirea ideatică dintre ea şi tatăl meu. Întîmplarea a făcut ca în ziua întîmplării cu pricina să-ncep să promit şi pe tărîmul artelor plastice. Probabil că fusesem lăsat nesupravegheat în ziua cînd căcuţa fermentată în timpul nopţii ieşise la iveală printer scutece. Şi poate că fusesem surprins de fenomen. Nimeni nu-mi venea în ajutor, aşa că m-am ajutat singur. Am început să aplic noul produs pe suprafeţele pătuţului. Evident că Dida Drăgan nu-mi putea scăpa, astfel că rockeriţa a fost înecată de noua mea pasiune pentru pictură. Am abstractizat din plin, am abordat gestualismul şi pictura odorizantă şi-am ţinut-o aşa pînă ce bunicul meu şi-a adus aminte că exist. Înţelesesem că a încercat să repare cît de cît isprava zilei. Nu s-a îndurat să şteargă cu un prosop ori cu o cîrpă suprafeţele întinate. Luat de valul mirosului şi poate de amploarea urmărilor, a dat şi el iama într-o altă pasiune a tatălui meu: revistele Rebus, pentru care tata avea un adevărat ritual, de la cafea pînă la ascuţitul creionului şi potrivirea volumului de la transistor. Mie nu mi-a mai rămas decît să-mi imit bunicul. Am rupt deodată cu el din reviste şi o făceam cu o hărnicie neobişnuită pentru vîrsta aceea. Bineînţeles, am continuat să pictez, să amestec căcuţa, să abordez colajul, body-painting-ul şi bucuria de a-mi stabili ferm teritoriul şi limitele pasiunii.
Ce a urmat poate fi lesne închipuit. Zarvă mare. Cei care văd nişte bocanci greoi strivindu-le pasiunile ştiu despre ce e vorba. Tata s-a îmblînzit totuşi destul de repede. Doar era vorba de căcuţa fiului lui, ce Dumnezeu !



2. Un exerciţiu spiritual
Un lucru de care sunt sigur, în ceea ce mă priveşte, este că sunt un tip credincios. Întotdeauna am fost tentat să ciulesc urechile cînd venea vorba de Dumnezeu. Problema mea a fost că deschiderea spirituală era atît de mare încît în ceea ce numeam credinţă intrau şi superstiţiile. Cînd am auzit că o călcătură în căcat înseamnă un viitor norocos am fost de-a dreptul incitat. Deodată mi-am dorit să iau la rînd toţi căcaţii din oraş, să-i strivesc, să-i extermin. Să scot din mirosul lor pestilenţial comoara, norocul, viitorul luminos.
În scurtă vreme aveam să constat că ceea ce-mi dorisem se întîmpla deja. Nu ştiu cîţi rahaţi ratam, dar aproape că nu era zi fără o întîlnire mirifică, în urma căreia cei cu care mergeam pe stradă să nu strîmbe din nas. Cu alte cuvinte, eram pe drumul cel bun. Se anunţau vremuri ce promiteau fericire şi după părerea mea nu trebuia decît să aştept. Şi-aşa am tot călcat căcaţii din oraş într-o veselie. Dar apărea totuşi o problemă: aşteptarea se tot lungea, iar semnele bunăstării întîrziau să apară. Am înţeles repede că trebuia să mă înarmez cu răbdare. Şi-am continuat să cred. Efortul n-a fost în zadar. Fără să vreau, intrasem pe teritoriul invizibil al spiritualităţii. Şi potrivit tratatelor de antropologie sau istorie a religiilor făcusem saltul de la superstiţie la credinţe religioase. Norocul nu a bătut încă la uşa mea, în schimb mă simt din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Un exerciţiu spiritual datorat în mare parte căcatului. Bineînţeles că Dumnezeu nu m-a lăsat să cred că intrarea lui în viaţa mea miroase ca dracu.


3. Camera obscură

Nu mai ştiu cînd am auzit aceste două cuvinte. Am înţeles din prima că este vorba de un spaţiu închis, dominat de întuneric. Si că are legătură cu fotografia. Un detaliu tehnic, cu efecte rafinate, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu căcatul. Cîh !!!

Cînd eram copil, două-trei săptămîni din vacanţele de vară trebuia să le petrec la ţară. Întîlneam acolo, într-un sat de deal, o mulţime de noutăţi. Un siloz pe care gaşca de puşti îl ataca atunci cînd veneau camioanele încărcate cu grîu, turma de oi şi capre la care ne venea şi nouă rîndul s-o plimbăm prin văi, soarele şi liniştea care ne rupea cu totul de oraşul unde agitaţia era prima lege. Pe lîngă toate acestea, încă un lucru mă uimea şi mă provoca. Veceul.
Bunicii noştri nu aveau un nume deosebit de cel pe care noi îl foloseam la oraş. Diferenţe însă erau. Veceul lor era construit din scînduri şi aşezat deasupra unei gropi care avea o adîncime cît s-o umpli în 10-15 ani. Exemplarul despre care vorbesc a împlinit 20 de ani. Dacă veceurile orăşeneşti pot aspira la nemurire, cele de la ţară au totuşi un sfîrşit: cînd groapa se umple şi vecinii încep să înjure. Bunicii noştri au murit, casa a rămas nelocuită, iar veceul cu pricina are toate şansele să devină un obiect muzeificabil, deodată cu rahatul pe care-l găzduieşte de ani buni. Groapa încă mai este primitoare, în schimb nu mai sunt vizitatori.

Veceul nostru de la ţară nu era dotat cu hîrtie igienică. În anii 80, cînd a fost ridicat, acest produs nu se prea găsea. Mai ales la ţară. Tataie, om cu experienţă, a găsit repede o soluţie. Hotărîse, fără strîngere de inimă, sacrificare ziarelor Scînteia depozitate în polată. Sferturile de pagini erau înfipte într-un cui pe peretele de miazăzi. Uşa veceului dădea spre răsărit.
Cămăruţa din scînduri de fag ne folosea nouă, copiilor, şi ca loc de ascunzătoare cînd jucam pititea. Era amplasată în faţa grajdului şi în spatele unei construcţii pe sistem paiantă, în care erau adăpostite păsările. Toate cele trei obiective erau înconjurate de un gard, într-o curticică în care găinile, gîştele şi curcile îşi aveau unicul spaţiu de manevră.
O vreme, veceul a fost locul preferat pentru ascunzătoare. Atunci, tot aşteptînd să ies din joc, priveam pe gaura, nu foarte mare, prin care bucăţile de Scînteia, purtătoare de dungi maronii, după ce erau lepădate cu doze variabile de scîrbă, luau calea aerului şi aterizau la întîmplare prin curte. Bătătura era cîmpul de luptă pe care bucăţile de hîrtie ideologizată păreau nişte avioane doborîte. Le priveam uimit, uitînd că purtau semnele dosurilor noastre pe care le băgam în seamă doar cînd ne dureau burţile. În spaţiul acela strîmt, unde lumina era aproape interzisă, nu mai intram să-mi fac nevoile. Şi nici de ascunzătoare nu mai putea fi vorba. Obişnuiam să intru pentru a observa cu găinile, gîştele şi curcanii înfoiaţi se apropiau fără sfială pentru a ciuguli din portretele politicienilor mînjiţi cu rahatul familiei noastre. Era un protest de gradul doi, probabil, şi-mi place să cred că nici animalele nu mai suportau nomenclatura comunistă. Dar mai mult ca sigur, ce-mi place mie să cred nu are nimic în comun cu realitatea. Poate că păsărilor le plăceau rahatul nostru. Chiar şi aşa, însă, privindu-le cum se apropie, aveam impresia că asist la un balet sau oricum la ceva ieşit din comun.
Nu ştiu cît a durat experienţa asta. Poate că nu foarte mult, pentru că şi la ţară se iveau atracţii de tot felul şi probabil că am fost distras de la spectacolul că făcuse din vara aceea una cu totul deosebită. Mi-am amintit de şederile în cămăruţa obscură, cum îmi plăcea să-i zic, într-o dimineaţă, cînd mamaie m-a chemat să tai o găină din care trebuia să facă o supă.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (5):


esteu - de Intruder la: 22/06/2007 21:23:05
bingo!
am dat verde la KK tau! :))
#209316 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Esteu - de Sancho Panza la: 22/06/2007 21:55:44
asta-i dovada ca, totusi, si din cacat poti face bici de matase! :)
esti inepuizabil, omule!
bravos!
#209338 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
"portretele politicienilor mînjiţi cu rahatul familiei noastre" - de cosmacpan la: 22/06/2007 23:49:09
Si vremea este sa....
sau vremea cand si rahatul pare ca avea o cu totul alta destinatie.....
(sau totul se reduce la un normal vot de blam dat)
#209352 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
:) - de maan la: 22/06/2007 23:51:57
placu mult la mine.
#209354 (raspuns la: #209352) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
esteu - de thebrightside la: 23/06/2007 17:53:16
bine ca nu l-ai mancat cum am facut io! :)))

p.s. sa vaz acu' daca mai pup vreun pup :))))

(verde empatic)
#209522 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...