Nu mă certa şi tu când râd pierit,
în mine, noaptea naşte-n plâns lumina,
sub lovitură strâmbă de cuţit
însămânţez cu praf de cer grădina.

Ce-ţi pasă? astăzi cantec, mâine jar -
perfid, nimicul ne pândeste drumul
şi timpul pare-un câmp fără hotar,
prin care moartea-şi împânzeşte scrumul...

Îmi simt în carne ora tremurând,
melc vlăguit mi-e câteodată mersul,
neiertător din mine gând rupând,
îmi mint singurătăţile cu versul.

În jocuri de oglinzi mă recompun,
un singur om cu-atât de multe chipuri;
de nu aşa, cum oare să mă spun
când paşii îmi sunt umbre pe nisipuri?



copyright Adriana Lisandru
din volumul "De-a Baba Oarba"