AER CONDITIONAT ( III )

Recunosc. E adevărat că am fost oaia neagră a familiei. Poate că sunt în continuare, dar asta nu-i numai pentru că făceam numai tîmpenii cînd eram mic.

Nimeni de pe stradă nu era de acord cu ce le făceam eu părintilor mei. S-au mai multumit un pic atunci cînd am început să cînt la orgă, pentru adunările de duminică. Muzica e o altă
mare pasiune a mea. Dar tata, cînd mai stătea de vorbă cu cîte cineva, tot spunea că eu sunt oaia neagră. O vreme nu l-am putut suferi. Numai că într-o seară am înteles totul.

Stătea de vorbă cu un frate de-al nostru care se mutase de curînd pe strada noastră. Au început să vorbească unul cu celălalt destul de repede, iar tata si-a povestit primul viata. Eu l-am auzit fără să stie.

El a avut zece copii. Dar zece copii prăpăditi. Asa că am rămas cu gura căscată. Nu-mi mai trebuia nimic aflînd tot adevărul din gura lui. Adică, simplu: eu am avut zece frati. Zece frati prăpăditi.

Cînd am auzit mi-am adus aminte din nou de cei zece negri mititei ca de-o boală ce s-a abătut asupra străzii noastre. Toti au murit la nastere, iar tata, cu aprobarea maică-mii, le-a spus “oite”. “Oitele” lu’ tata...

Oitele strălucitoare care probabil, asa cum credeau ei, toti, ajunseseră îngerasi, în cealaltă lume. În lumea albă.

În lumea asta a păcatului eu am rămas în viată ca să fiu o oaie neagră. Oaia neagră a familiei. Si de cînd mă stiu, părintii, de teamă să nu mă înalt si eu la cer, au început să mă răsfete. Asa s-au întîmplat întîlnirea cu văru-miu, meciurile de fotbal, posterul cu Hagi, purtările mai putin frumoase cu Viorica si obsesia mea cu apa îndulcită. Dar mai sunt atîtea altele.

Oricum, eu le-am zis. Că e neagră, ori e albă, oaia tot ajunge în cutitul omului sau în dintii lupului, asa că prea mare importantă n-are culoarea pe care-o porti.

Ba are... are... Stai tu linistit că nici n-o să-ti bati capul pînă la prima tunsoare cînd ti-oi vedea părul. Tata deseori vorbea asa, dar mai mult mă distram.

Desi cred că pot să-nvăt multe lucruri dacă o să tot scriu ca văru-miu, eu recunosc totusi că sunt o fire mai simplă. Asa că nu-mi bat capul. S-o facă altcineva.

***

Dacă am scris pînă acum cîteva chestii care mi se par importante si pe care le-am repetat. Si am scris asa ceva, ceea ce înseamnă că că obligatoriu astept ceva de la aceste cîteva chestii. Nu stiu ce.

Am găsit fraza asta, dar spusă altfel, într-o carte, tot un fel de jurnal. Mi-a împrumutat.o văru-miu. Mi-a plăcut si mi s-a părut că a stiut ce zice. Si cred si eu că asa e, nu degeaba am scris-o în caiet, dar cu cuvintele mele.

De exemplu: paharul de apă cu zahăr, nevoia mea de aer care i-a înebunit pe toti de pe stradă. Aici as mai puea să povestesc cîte ceva. Sau Viorica, botezul, fotbalul si cîte si mai cîte. Si de la toate se asteaptă cîte ceva. Si poate chiar eu astept, dar nu stiu precis ce se va întîmpla. E o mare curiozitate, asa...

***

Mijlocasul la închidere m-a auzit, cred, cînd am discutat cu medicul echipei. I-am zis că pentru mine, indiferent de afectiune, medicamentul universal este un pahar de apă cu zahăr, iar el a zis:
Nu se poate !

Noi, cei de credinta noastră, asta zicem si credem în cee ce facem. Un pahar de apă cu zahăr e o vesnicie. O viată dulce, nici nu stiti ce medicament poti să obtii ducînd paharul sub robinet, iar apoi trei-patru lingurite cu zahăr... Chiar nu stiti, domnule doctor ?

Mijlocasul, pe care îl cheamă Cristache, cred că le-a spus si celorlalti. Apoi a venit dimineata. Dimineata în care, cum eram somnoros, m-am dat jos din pat cu picioarele într-un lighean cu apă rece. Rece încît zahărul încă nu se topise.

M-am gîndit cî această glumă a fost făcută pentru mirosul picioarelor mele. Venit de pe drum, atîtia kilometri, tocmai din sudul tării... Oricum, suntem fotbalisti cu totii si stiu si ei ce-nseamnă asta. Suntem obisnuiti, în general, cu chestii din-astea.

Unul zisese:
Încă îi mai cresc picioarele !
Ei stiu, asa zic atît de siguri pe ceea ce cred, că picioarele cresc din fund si de-aia miros asa.

Au mai fost si alte chestii cam la fel, însă întîmplarea cu ligheanul a fost botezul intrării mele în echipă. Apa din lighean a fost scursă în patru sticle de cîte un litru si au fost trimise la bucătărie. Asa că la fiecare masă va trebui să beau un pahar din apa care-a plutit în ligheanul în care-am intrat cu picioarele.

Am pierdut botezul Vioricăi si m-am ales cu un botez la care nici nu mă asteptam. Acum se pare că toti mă simpatizează. Dacă o să trag tare o să mă pot transfera, sper, în sase luni la o echipă mai mare. Nu-mi place să stau prea mult într-un loc.

***

M-am mai gîndit la treaba asta. Nu cred că o să scriu vreodată povestirea aia. O să-i spun lu’ văru-miu. De fapt o să-i dau jurnalul meu să-mi spună ce părere are despre ce am scris în el. Pe el o să-l las să scrie ceva cu titlul “Ziua în care astept să mi se-ntîmple ceva”. Poate voi fi si eu un personaj, pe-acolo.

Ce nu stie el e că, asa cum sunt, o fire simplă, în jurnalul ăsta as putea fi de fapt un personaj din povestea lui, “Ziua în care astept să mi se întîmple ceva”. El întotdeauna parcă prevede ce se întîmplă si le scrie bine.

Să fiu un simplu personaj care-si scrie si el un jurnal Atît. As fi multumit. Asta chiar că ar fi haios. Dar deja mă gîndesc prea complicat pentru firea mea.

***

La noi, cu visele e o problemă serioasă. Unii zic că e bine să crezi si-n vise si atunci se gîndesc la Iosif care i-a tălmăcit faraonului vis după vis pînă cînd a ajuns mîna dreaptă a acestuia. Altii zic că nu e bine să le dai importantă.

Oricum, la noi se vorbeste în limbi aproape în fiecare duminică si, zic ei, ce rost ar mai avea să le iei în seamă cînd Dumnezeu îti va vorbi în week-end.

Ploua.

Am adormit foarte repede căci eram obosit. După masa de prînz abia am apucat să beau un pahar de apă cu zahăr, să mă răcoresc, si, mi-am mai pregătit unul pentru cînd aveam să mă trezesc. L-am pus pe noptieră.

Mă dureau doi dinti. În timpul antrenamentului de dimineată, al treilea la această nouă echipă cu care încerc să mă obisnuiesc, fusesem lovit din greseală de un fundas. Unul libidinos tare...

Un cot în gură.

După vreo douăzeci de minute încă unul.
Mi-am dat seama că s-ar putea să fie ceva la mijloc atunci cînd am auzit spus aproape printre buze: Dinte pentru dinte ! Mi s-a părut că e o provocare, dar eu am continuat jocul calm.

Antrenamentul n-a mai durat mult. Acum însă mă dureau. Pînă la urmă am reusit să adorm. E foarte greu, mi-am dat seama, să adormi cu durere cu tot, si totusi am reusit.

Numai că durerea m-a însotit umbră si-n somn. În vis. De vină a fost, cred eu, si teroarea cu care maică-mea încerca să mă pregătească atunci cînd mi se misca vreun dinte de lapte. Noi toti stim că cel mai bun medicament este un pahar de apă cu zahăr. Nu obisnuim să băgăm în noi chimicale. Zahăru-i sfînt, cum se zice. Asa că trebuia să dau pe gît un pahar cu apă dulce. Altfel mi-ar fi căzut toti dintii. Asa zicea mama. Si totusi reusisem săl smulg din gingia însîngerată. Îmi sugeam sîngele ca pe un...

Ca pe apă cu zahăr. Dintele l-am aruncat pe casă, asa se zicea. Că dacă îl arunci îti va creste unul sănătos. Dintele era acolo, pe casă. iar eu eram în continuare nelinistit. N-a trecut mult timp si mi-am dat seama destul de usor seama că n-aveam stare. Dintele putea fi furat de-o barză. Barza de pe-acoperisul nostru. Si iarăsi, nu a trecut mult timp si am găsit solutia.

Mi-am scos si al doilea dinte de lapte. Ultimul. Era asa strălucitor... M-am urcat călare pe el. am început să zburăm. Trebuia să salvez dintele de pe acoperis. Cît mai reprede. Ne-am înăltat. Barza mi-l putea înghiti. Apoi ar fi adus pe lume un copil la fel la fel ca mine. Unul pe care, după ceva timp, l-as fi putut întîlni. M-as fi întîlnit pe stradă cu o oglindă si aproape sigur m-as fi speriat.

N-am putut să suport chestia, asa că am plutit pe deasupra casei, pe dintele de lapte, al doilea si ultimul, îl tineam strîns, cu genunchii, numai că nu ne-am putut opri. Am zburat peste tot orasul. La sfirsit a ajuns pe stadion unde am si aterizat. Era ditamai terenul.

Eu n-o văzusem pînă atunci, desi stiam că ne vom întîlni pînă la urmă. Barza aterizase si ea imediat după mine. Eu la poartă, ea la cealaltă. Trebuia să ne întîlnim si, pentru dintele meu, trebuia să facem ceva. Eu nu stiam prea bine ce-as fi putut să fac. Cred că si cu ea s-a întîmplat acelasi lucru.

Strigătele, încet, încet, au început să se audă. Apoi din ce în ce mai tare, air cînd am privit mai atent tribunele earu pline. Si dintr-o dată, pe jumătatea pe jumătatea mea de teren era o echipă cu mine. Eu eram de unspe ori pe teren, iar pe jumătatea cealaltă erau unspe berze. Aceasi barză de unspe ori.

Era haios pentru mine, într-un fel. Si a fost si mai mult cînd a apărut mingea pe care am început s-o alergăm. Am alergat după ea mult timp. Am alergat pe sub strigătele din tribune. Cînd berzele au dat primul gol s-au înăltat de bucurie spre mijlocul unui teren parcă de aer, la aproape o sută de metri înăltime. Se bucurau foarte mult si isi atingeau ciocurile lungi ca si cum ne-am fi dat noi mîinile dacă ar fi fost golul nostru. Apoi au coborît înapoi, la meci, dar de data asta aveau în cioc căte-un cosulet în care se aflau cîte-un copil, deci unspe.

M-am uiat mirat întîi în stînga, apoi în dreapta, ca să vedem ce zice arbitrul de chestia asta, dar ce arbitru... Meciul era fără arbitri. Era un altfel de meci. Cîte-un copil pentru fiecare post.

Barza... Mă umilise. Să joc cu niste copii... Numai că, după strigătele de bucurie din tribune pentru golul înscris, copiii crescuseră ca prin minune. Asa, în cîteva minute. Pînă mi-am revenit.