Încă nu înţeleg ce mai caut aici,
orbecăind după jumătăţi de iluzii
bune de băut
dimineaţa, pe sufletul gol

zilele (un fel de şopârle zăcând
în umbra unui mâine sleit de lentoare)
au în loc de solzi, cicatrici
iar cocorii
stol mi-au facut
în ceasul de coacere-al verii
şi mă poartă, lin, în neştiut.
Cine mă mai îngăduie, oare,
în octava aceasta
de ţipăt durut?
Mai am
doi trei prieteni, un coş de cuvinte,
ceva cenuşă de turnat în credinţe şi-n minte,
sub tâmple,
gânduri împletindu-se ca un cuib de reptile
la vreme de rut

iată-mă, copilul nimicului
răstignit pe un ciot colţuros
de trecut,
suspendat între inutil şi tardiv,
învăţând pe de rost
toate conjugările existenţei
la condiţional optativ,
aş trăi, aş muri, aş iubi,
aş fi primit şi aş fi dăruit
aş fi vânat nebuneşte mistreţul acela cu colţi de argint
ori
complicate rostiri la reflexiv
cum ar fi
de s-ar risipi mai curând
în unghiul obtuz al uitării
semnul fierului din înscrisul meu de nativ
ironic născut
sub constelaţiile aşteptării...


copyright Adriana Lisandru