zădărnicia mea a avut culoarea pământului
până i-am muşcat din nisip şi noroi
gustându-i bătrâneţile putrezite
ce mă îmbrăcaseră în doliu prea devreme
îmi murise doar speranţa - eu îmi mai eram vie!
apoi a avut culoarea ierbii şi a fânului uscat
şi am înţeles că viaţa
are gust de moarte când înveţi să o trăieşti
singur în tine! - după cum am mai spus:
îmi murise doar speranţa - eu îmi mai eram vie!
mi-am pipăit lacrimile, buzele de dor,
trupul tânăr în care sângele încă mai curgea roşu
de abia atunci am văzut:
zădărnicia mea a avut mereu culoarea cerului,
dar a trebuit să fiu pământ,
disperare şi iarbă - a trebuit să-mi fiu mormânt şi tăcere
ca să pot să mă ating
să îmi simt din nou speranţa cum îmi furnică sufletul
asemeni unui dans nebun şi străveziu de fluturi!