‘se ingroapa vii’… voerbele-i ciocneau tamplele care, brusc, devenira prea inguste. Mintea-i halucina imaginile de dinainte. Cauta o legatura. Nu se poate sa se sfarseasca asa. Cripta devenea din ce in ce mai ingusta, umezeala crestea, parca, din ce in ce mai mult. Sangele intins pe jos i se incleia pe maini.
Trebuia sa fie o iesire.
Trebuia sa fie o solutie.
Auzise multe despre cimitirul din deal, dar nu dadu niciodata crezare vorbelor. I se pareau, de multe ori povesti scornite pentru a trezi interesul pentru niste oameni a caror viata se apropia de sfarsit si devenea din ce in ce mai plictisitoare. Tot ce trebuia sa faca acum este sa-si aduca aminte ce au zis ei.
Greu.
Apasator.
Inchis.
Mintea abia reusi sa-i zamisleasca unele imagini, mai mult inventate decat reale. Privea in juru-i, cautand in intuneric un petec de lumina pe care stia ca nu-l va gasi. Nu va mai vedea lumina vreodata. Trebuia sa se adune laolalta. Trebuia, macar pentru a indrazni sa viseze o raza de lumina. Respira adanc si cauta afund in cuget dupa ramasite de posibil adevar.

Vedea.

Manastirea din deal era inca in constructie. Pomii taiati sedeau adunati unii peste altii. Locul era curatat, piatra de temelie era pusa. Unii stalpi erau chiar in picioare. Piepturi barbatesti dezgolite luceau transpirate in soarele verii. Calugarii munceau. Pantalonii largi si negri adunau praful cenusiu. Auzea cantec. Auzea clopote. ‘Slava Tie Hristoase Dumnezeule…Slava Tie…’ rugaciunile de seara. Mai apoi vedea iarna. Manastirea era terminata. Calugarii adunau lemne, pictau icoane, faceau lumanari. Vara iarasi… campul era muncit. Graul imprastia raze aurii iar vantul il zburda in valuri. Seceta… granarele manastirii erau pline. Saracii, vaduvele satului, toti se adunau seara la rugaciune. Cinau tot acolo.
Se facea zi din nou… staretul era in lan. I se facu sete si cobori la fantana din cimitir. Trase apa si bau. Fantana era otravita. Batranul staret fuse gasit de unul dintre calugari, la ceas de seara, si adus la manastire. Doborati de durere, calugarii lasara bestem pe cimitir, ca oricine ingroapa acolo mort, acesta sa vina la viata, doar ca sa aduca unul viu in mormant. Cei adusi erau ingropati de vii. Abia apoi, mortul isi gasea odihna.
Gandul please, lasandu-l singur din nou. Dar acum stia ce trebuie sa faca. Mortul aduse viu si-l ingropase. Mortul era inca viu. Si el era inca viu. Realiza ca granita mortii trebuia trecuta. Era singura cale de a iesi la lumina. Sau poate era singura cale pe care ar alege-o acum. Iubea viata, si o iubea si pe a lui. Dar stia ca daca moare, el va rebui sa aduca pe altcineva aici ca sa se poata odihni… ‘nu trebuie sa se intample asta”.
Cauta zapacit in buzunar si apuca briceagul pe care obisnuia sa-l care dupa el peste tot. “Nu stii niciodata cand ti-e de folos’.
- Eh, acum imi e…
Il deschise si isi puse lama pe gat. Constiinta convulsiona o ultima incercare :’ Daca nu e bine?! Daca nu voi schimba nimic?!’
Ramase ganditor cateva moment.
- Dar nici asa nu fac nimic. Si asta-i sigur…
Trase ferm de maner, impingand gheara de metal in muschiul fraged. Sangele tasni rebel din gat, imprastiindu-se in mica incapere. Copilul gafaia, incercand sa respire. Casca ochii mari, pupila i se largi. Gandul inceta sa constientizeze prezentul, refuza sa accepte moartea, rulandu-i in fata lui, a altuia decat el, in alt loc decat acolo, imagini haotice. Erau amintirile, era viata, pacatul, patima, rugaciunea, dragostea, ura, tristetea, zambetul, toate daltuite intr-un arabesc perfect, curgator si energic. Simtea viata, si o simtea mai puternica decat totdeaua. Brusc se facu intuneric. Toate disparura.
Liniste.
Deodata se facu lumina. Vedea o … femeie, cu coapsa alba, patimasa, spumegand de sub vesmantul negricios. Se intoarse si pleca.
Stia.
Trebuia sa se intoarca.
Deschise ochii. Era intins pe treptele caplei, cu fata mangaiata de ploaia ce cadea torential din covorul pamantiu ce convulsiona nori plumburii deasupra. Incerca sa se miste. Se simtea viu. Putea sa se ridice. O facu. Cimitirul era acelasi, cararea era aceeasi. Briceagul era tot in mana.
Vedea cararea ce ducea spre iesire. Ochii negriciosi ii sclipeau priviri demonice, razlete. Il cauta pe Mike, pe blestematul de Mike. Vedea criptele tacute, asezate ordonat, de-a lngul cararilor depte ce brazdau cimitirul. Undeva, sub cupola cenusie ce acoperea pamantul si aducea zarea mai aproape decat niciodata, vedea o silueta intunecata. Era Mike ce-si sapa groapa pentru a ajunge la odihna sicriului.
Se ridica si incepu sa umble. Pasea greoi, apasat. Privirea posedata ii era fixata pe creatura ce-si sapa acum groapa pentru a imbratisa eternitatea. Ploaia ii cadea rebela, scurgandu-i suvitele negre de par pe fata si pe gat. Din taietura inca deschisa ii tasneau dare fine de sange, ce se amesteca cu ploaie.
Trecea peste morminte.
Dumnezeu spinteca cerul cu fulgere. Pareau a fi crapaturi prin care se intrezarea lumina unui cer ireal, de dincolo de nori.
- Moartea e o femeie frumoasa, Mike, ragusi pamantiu Frank, strangand briceagul in mana.
- Moartea e dincolo de noi… am trecut de ea... amandoi, incrunta Mike, oprindu-si lopata in pamant.
- Nesabuitule…
Lama luci o farama de lumina, apoi fulgera in gatul baiatului. Acesta deschise larg ochii, cascand gura, ca si cand ar fi incercat sa scoata cutitul din gat cu mandibula, ce se desprindea de restul capului. Se incea in propriul sange.
- Ciudat cum te omoara viata, nu?!
Mike cazu la pamant. Drumul se opri pentru amandoi.

Pamantul se deschise. Calugarii inca se rugau.
Clopotul se urni si lovi cateva lacrimi de sunet.
Moartea ploua…