ÎI TREMURĂ MÎINILE cînd scrie. Sperã ca atunci cînd el va citi vestea sã-şi aminteascã şi de ea, fie mãcar şi dupã ce-n minte îi va veni mai întîi nea Ion ori soldaţii pichetului. Simţi cum pixul se transformã în şurubelniţa cu care se verificã tensiunea prizelor şi apãsã cu putere pe hîrtie:

CU COJOC ION locotenentul se întîlnise ca-n vis, aşa cum, cu douã sãptãmîni înainte de momentul acesta, nea Ion îşi visase calul gîtuit de sfoara cu care era legat. Se trezise speriat în mijlocul nopţii, ieşi din casã şi ajunse în grãdinã. Din patru salturi gãsi şi calul. Era acoperit de spume. Vãzuse în treaba asta un semn... Locotenentul a început sã vadã semne în toate, de cînd la cunoscut pe Cojoc. De la reperele din raion care îşi schimbã numele dupã cum Lala îşi dã întîlniri cu soldaţii din pichetul lui, pînã la apariţia sa neaşteptatã la pichetul de lîngã dig. Totul e de gãsit în semne.

ÎŞI AMINTEŞTE aproape tot ce-i povestea dupã ce deschidea uşa dispensarului: sub trãsãturile lui, şãnţuletele sãpate de peregrinãri, viaţã de derbedeu nelecuit de vîrstă, riduri adînci prin care sudoarea curgea învolburatã de soarele incendiat sau de fazele lunii. Cojoc, cînd fura, se ghida dupã aştri, nu era un ageamiu, nu ajunsese în paradisul acesta, în deltă, din întîmplare. Sub masca pe care toţi o cunoşteau se ascundea chipul unui adevãrat latifundiar în aşteptarea împlinirii propriului destin, intuit încã de cînd îşi fãcuse stagiul miltar; fusese repartizat la marinã, pe un vas cu misiuni speciale, avîndu-l sergent pe un individ care avea sã ajungã mare sculã în partid, la centru, deşi se pare cã era vorba doar de o coincidenţã de nume, deci o poveste întreagã, repetatã la nesfîrşit, cînd eram eu la marinã, cu sergentul, acum e mare, nici nu ştiu dacã-şi mai aduce aminte, da’ era un om bun, don’ locotenent. O poveste cu care tot timpul avea sã-l bîrîie la cap. Spera ca la înmormîntare sã-i cînte fanfara, dar la naiba, cam puţine speranţe sã gãseascã mãcar un lãutar prin satele izolate ale deltei. Beţivii treceau peste momentele de divertisment sau inimã albastrã. Acolo oamenii beau şi-atît, fãrã vreo urmã de bucurie sau tristeţe. Aproape că-i o meserie. O rîgîiturã, un somn de douã, trei ore şi eşti nou. Apoi o iei de la-nceput. Adevãrata meserie trebuie trãitã zi luminã.


COJOC ION, alfabet de cicatrici pe toate pieliţele trupului, l-a poftit pe locotenent în cãsuta de pe malul apei sã goleascã împreunã bidonul de vin. De altfel, pe-aici, în deltã, nimereau numai indivizi cu fel si fel de scrijelituri pe trup. Sã-l luãm, de pildã, pe Iordan: grai de basarabean, dar gesturi repetate îndelung, ca în fata unei oglinzi, în puscãriile de la sud de Carpati; deci nici pomenealã de republica de dincolo de Prut. Poate doar ceva influente de la trecerile frauduloase ale frontierei-fluviul, pentru a face contrabandã cu te miri ce piese furgãsite din incintele aproape pãrãsite ale fostelor IAS-uri; deci: acest Iordan nu era lipsit nici el de cîteva însemnãri cu care viata îl cadorisise pe trupul fibros: femei care începeau bine de la cap, dar care de pe la mijloc se transformau, fãrã nici o urmã de respect pentru privitor, în peste, si el le zicea mîndru celor ce-l tintuiau cu privirea, ca un profesor ce-si încheia victorios demonstratia la tablã, “E o sirenã !”
S-ar putea presupune cã Iordan ar fi putut preda numai geografie, una combinatã cu un ciudat bestiar ce fãcea sã-i dezvãluie caracterul si ticãlosiile pentru care oricînd îti putea face o demonstratie a giorno: geografia trupului sãu cuprindea o sumã de personaje situate pe suprafete cu mult mai stranii decît pãmîntul fãcut de Dumnezeu; în trupul lui ereziile cãpãtau o consistentã nebãnuitã: continentele erau ba antropo-, ba zoomorfe, toate întrepãtrunse în mult preaînfiorãtorul metisaj cosmogonic pentru creierul unui puscãrias cum era Iordan: dragonii asiatici, sarpele cu pene din Mexic, un cangur australian cu sigla unei agentii de turism, stindardul geto-dac si cîteva caractere arabe ca cele de pe ciocolatele vîndute în tren de tiganii negustori de marfã expiratã îti sãreau în ochi fãrã sã te încrunti spre a obtine o acuitate mai bunã a vãzului; apoi trebuia sã te apropii de el, sã pipãi centimetrii acestei noi lumi pe care, dacã ai fi vrut s-o vezi transpusã pe o hartã - trebuind astfel sã procedezi la o dezpielitare completã a lui Iordan-micul-dumnezeu -, n-ai fi putut-o privi decît adîncit într-o revelatie necunoscutã decît de vraci si vrãjitoare: pe mîinile decupate, late, urcau spre degete, cu susul în jos, semne ce pãreau mai degrabã a se rostogoli, astri nefericiti cu traiectorii putin probabile si cãzuti în dizgratia ierahiilor ceresti; pieptul întreg, purtînd deasupra sternului un pãtrat simplu, întîlnit de regulã pe mînã între degetul mare si arãtãtor, patru puncte plus unul în mijloc, numãrul cinci de pe zar, care pentru locatarii penitenciarelor înseamnã detentie, punctul din mijloc fiind detinutul, iar celelalte patru delimitînd celula: semnul acesta însã, pus pe piept ca o mandala, pentru Iordan trebuia sã poarte sensul a ceva cu mult mai adînc, un secret pe care la betie nu se putea abtine sã nu-l destãinuie: la a treia detentie nimerise în celulã cu un yoghin care încercase sã initieze în tantra-yoga o fetiscanã pe fata cãreia lesne se puteau citi semnele neprihãnirii, asa se alesese individul acesta cu o condamnare pentru corupere de minori si perversiuni sexuale, atît îsi amintea Iordan din dosarul initiatului, si iatã cum puscãria, spuse Iordan la o betie unui sergent din efectivul pichetului, puscãria te învatã ce mai poti afla de la viatã, de unde sã fi aflat eu de mandalã dom’ sergent ( constiinta pulverizatã a lui Iordan se dispersa într-o formatie nevãzutã, patrulele spiritului sãu primitiv plecate în cãutarea centrului universului înroseau pãtratul de pe pieput-i lipsit de pãr, invocatiile plecau si ele vertical, însã din crestetul mistului Iordan însãmîntînd aerul cu cele douã cuvinte auzite la yoghinul din puscãrie, logos spermatikos, reusea sã-si materializeze pe chip un punct luminos; meditatiile si le programa numai noaptea, lîngã betoniera IAS-ului pãrãrsit; pentru cîteva secunde punctul luminos se stingea, însã apãrea din nou pe fizionomia lui Iordan acea luminatie ce pãrea cã se materializeazã într-un nas cãrnos, obraji nebãrbieriti si buzele arse si înrosite de vin; patrulele de grãniceri îl abandonau repede si îsi luau de pe fata lui sãgeata de luminã cu care-l tintuia lanterna soldatilor; fascicolul fãcea apoi alte diagonale însotite de obisnuitul comentariu: Iar s-a îmbãtat Iordan ! , de aceea nici nu întelegeau ei ce trebuie sã fie aceea yoga sau mandala), si-si zise, ca o apoftegmã, cã el se simte închis în trupul ãsta, asa cum era la puscãrie, si cã o datã si-o datã va trebui sã se elibereze, însã nu stie, cum si presupunea dealtfel, cã probabil va mai intra de cîteva ori la zdup, îsi va mai completa cunostintele despre lume si viatã fãurindu-si un Weltanschauung inexpugnabil si apoi va mai vedea ce va mai fi; desene ciudate avea el si pe picioare, însã la capitolul membre inferioare era întrecut cu succes de Costa, un alt vietuitor al pustiului pe care Dumnezeu îl semãnase în delta asta. Cu alte cuvinte, ar trebui sã trecem sã spunem ce povesti si despre Costa si trupul sãu ? Întrebarea ar fi: ce poti afla privindu-l semetindu-se si umflîndu-si pieptul pentru a fi vãzut de toti ochii de o parte si de cealaltã a digului ?
Desigur, poti afla o istorie întreagã, noteazã locotenentul în caietul sãu în care îsi trece informatii ce privesc fiecare individ cu care va avea de-a face. Istoria lui Costa, asa cum locotenetul propune în jurnalul sãu sã se scrie una pentru fiecare, poate fi începutã dintr-o multime de puncte: timpul si spatiul îti permit sã demarezi povestea de unde vrei, dar mai cu minte ar fi sã pornim tot de la aspectul fizic. Iatã-l: dezbrãcat la piele, sergentul completeazã - la peleul gol -, mintea ti se duce cîteva clipe înapoi si-l îl ataseazã si pe Iordan: în felul acesta îi ai în fatã pe amîndoi ca la un concurs de culturism, iar ca prezident al juriului pe tînãrul locotenent.