DESCRIEREA PERSONAJULUI se putea face printr-un simplu apel la cîteva tipologii fizice:
- individ de înãltimea 1,80 m, aproximativ 75 kg, la prima vedere, deoarece la pichet nu se gãseste cîntar decît pentru cantitãti mai mici, cel care poate suporta sutele de kilograme fiind decalibrat de zecile de solicitãri cu care l-au ametit soldatii dornici de a se cîntãri împreunã, pe echipe, cum fac echipele de rugby pentru a-si demonstra caracteristicile tehnice ale grãmezilor si molurilor;
- vîrsta, se vede si nu prea cãutîndu-i cu privirea încretiturile pielii, dar o poti aproxima dupã nodurile degetelor de la picioare, este pãrerea unui plutonier care în scoala militarã a fãcut parte din echipa de handbal; îsi aminteste de vizitele medicale, gol complet, defilînd încadrat de interi si extreme prin fata unei comisii complet feminine, deci: 39 de ani !
- semne de boalã: vãrsat, pojar, oreion, le spune singur cînd îsi povesteste viata si se presupune cã ochii nostri vizualizezã punctulete care ascund suferintele micutului Costa undeva în nord-estul Moldovei, judetul Iasi, plus o apendicitã, cîteva semne pe care depresia le-a pãstrat deasupra încheieturii de la mîna stîngã, pe vremea cînd abia îsi începuse detentia de la Colibasi, dar asta este caracteristica mai degrabã a unei disfunctionalitãti psihice, nu ?
- ei, si-acum partea cea mai frumoasã a examinãrii: “Don’ locotenent, aicea e mult de povestit…“, si rîde smechereste.
Locotenentul îi priveste stãruitor trupul purtat de-a lungul celor 39 de ani prin valuri crîncene de promiscuitate:
“Hai, spune ! “
“Pãi, cum sã spun eu... astea-s niste autografe, stiti ? “
Memoria tînãrului ofiter face o piruetã, stînga-mprejur, pasi de defilare si ajunge în clasa a opta, cîndva spre sfîrsitul trimestrului trei. Într-o pauzã, cînd, lansîndu-se pe culoar într-o fugã nebunã, îsi agatã, nici el nu-si dã seama de ce si cum, cãmasa albastrã. Apucã sã intre înaintea profesoarei de latinã, se aseazã în bancã, a cincea de pe rîndul din mijloc si din spate Gina, cea de care se îndrãgostise cînd erau clasa a treia, fãrã a-i mãrturisi sentimentele, Gina, ce mai dezvoltatã fizic din clasã, se apucã sã-i coasã cãmasa. Astfel cã din mîinile ei iese un unghi drept, cu semnul care marcheazã mãrimea deschizãturii: 90º. Apoi îi paseazã profesoarei fotografia cu efectivul clasei, iar latinista cu ochelari îsi lãsã cerneala pe dosul fotografiei: Per aspera, ad astra ! Apoi, dupã ce mai fac trei incursiuni în genul apoftegmelor, clopotelul sunã si viitorul locotenent îsi paseazã cãmasa tuturor colegilor. În trei pauze, acestia o umplu cu diverse urãri care vizează viitorul. Dintre toate însã, nu se-ntrevede nici un semn care sã vorbeascã de vreo carierã militarã. Îsi reveni destul de repede si-l îndemnã pe Costa sã-si continue povestea:
“Ideea asta mi-a venit cînd au început sã se libereze colegii de celulã, si i-am rugat sã-mi scrie o dedicatie sau o semnãturã pe piele. Vã dati si dumneavoastrã seama, cã dacã am stat nouã ani, am avut multi prieteni acolo. Un coleg care se libera o datã cu mine învãtase sã tatueze si l-am pus sã bage tatuaje pã fiecare dedicatie, asta e ! “

COSTA-DEZBRĂCAT era un adevãrat registru si dacã ai fi încercat sã-l lovesti ai fi trãit cu impresia cã violezi o hotãrîre pe care-si dãduserã semnãturile cele mai importante persoane din stat. Trupul lui Costa purta semnãturi indescifrabile si multe initiale, încît Lefterache, un sergent pasionat de jocuri de perspicacitate, remarcã foarte sigur pe sine si plin de admiratie: “Dom’ locotenent, ãsta-i Omu’-integramã ! “
Nici sergentul Lefterache nu-l vãzuse pe Costa dezbrãcat la piele pînã-n ziua aceea, a meciului de fotbal România-Franta, în plinã varã. Pielea lui Costa se fãcea din ce în ce mai maronie transformîndu-l pe purtãtorul ei într-un pergament ce ascundea mesajele unei civilizatii dispãrute, cu obiceiuri si credinte total diferite de cele în mijlocul cãrora se înfãtisa.

POVESTEA LUI COSTA, cu tatuajele stranii pe care le purta, se deschidea contagioasã în zone din ce în ce mai misterioase. Laura îi povestise locotenentului cum într-o noapte fusese trezitã pentru un caz urgent si cînd ajunse în fata dispensarului îl vãzu pe Costa întins în cãruta sa ca-ntr-un sicriu, iar privelistea pãrea un plagiat al filmelor de groazã, comerciale, în care Dracula îsi continuã peripetiile întruchipat de alti si alti actori mai putin cunoscuti: pret de zece kilometri venise într-o goanã nebunã, calul stia drumul foarte bine, iar Costa tinea hãturile din pozitia întins, încît, atunci cînd pãtrunse în sat, un sergent major de politie, vãzînd cãruta lungã ce risipea linistea noptii, avu impresia cã îsi face aparitia un Cadillac tras de un cal. În sfîrsit, citind scrisoarea îsi aminteste si de ea, la a treia sau a patra frazã sau propozitie ? Ce naiba îl lega pe locotenent de puscãriasii ãstia de-i veneau în minte mai repede decît carnea ei albã si lumînãrile de revelion cînd, rãmasi singuri, încercarã sã facã ce nu puteau în celelalte zile cînd în apartament, de fapt în aceeasi camerã, mai locuia si Maria, o profesoarã din sat ? Probabil cã pe alba ei piele, în noaptea de revelion vãzuse tatuajele celor doi puscãriasi.
Costa era întins pe o pãturã furatã într-o iarnã de la sareta pãrãsitã pentru cîteva clipe de un plutonier, o pãturã albastrã cu cîte trei dungi albe la fiecare capãt, si acoperit cu un cearceaf pãtat de sînge. Cînd politistul care fãcea de gardã trase cearceaful înrosit îl vãzu pe Costa gol puscã înecat de sîngele nenumãratelor eruptii. Laura se sperie mai tare decît politistul care o îmbãrbãta:
“Veniti-vã în fire domnisoarã, niste apã oxigenatã si tincturã de iod si îl recuperãm cît ati zice peste ! “
Laura încerca sã-si revinã, încã tremura si îsi zise cã numai simtul umorului o poate trezi la realitate, asa cã n-avea importantã dacã avea sã-l uimeascã pe politistul care îi dãdea tîrcoale de vreo douã luni si rosti usor emotionatã:
“Peşte ! “
Sergentul major zîmbi, mai aruncã o privire care-i dãdu sigurantã suferindului si-i ceru asistentei cheile de la dispensar. Laura se dezmetici repede si-i spuse hotãrîtã:
“Nu-i nevoie. Asteptati-mã aici ! “ si descuie dispensarul. Costa astepta cu rugãciunile pe buze deznodãmîntul si sergentul major îl întrebã:
“Ce tot mormãi acolo ? “
”Don’ sergent major... auuuu… ” îsi duse mîna pe coapsa dreaptã si zise :
” Ăsta-i Parase ! “
Laura se înfiintã numaidecît cu fasã, vatã, spirt, apã oxigenatã si tincurã de iod. Îsi dãduse seama cã cel mai potrivit loc pentru a interveni asupra trupului însîngerat este podul cãrutei si îl linisti pe politist cînd acest vru sã intervinã, sã-i spunã cã mai bine ar fi dacã ar încerca sã-l transporte în dispensar.
“E mai bine aici. ” spuse Laura si sãri sprintenã în cãrutã. Ce-ati pãtit ? “
“Domnisoara asistentã... au... dureazã prea mult sã vã spun...“
Laura începuse deja sã tamponeze rãnile luîndu-le la rînd de sus în jos. Costa reactiona cu scurte icnituri si suiera porecle ciudate care se adãugau celei pronuntate mai devreme: Parase.
“Domnisoarã, am vrut si eu sã mã rog, domnisoarã... am cerut stigmate, sã mã pocãiesc... mi-a iesit sîngele din tatuaje... dom’ sergent major ce Dumnezeu sã mã fac ? “
Gîndirã cã s-a tîmpit la cap Acest-Imprevizibil-Costa, desi n-ar fi fost greu de presupus care era cauza acestui motiv absurd pentru cã înainte cu vreo douã sãptãmîni la televizor urmarise un film în care un brazilian primise stigmatele cristice.
“Nu stiu bã Costicã, la naiba ! Ar trebui sã vorbesti cu un preot da’ stii bine cã aici, în sat, nu mai avem. Tre’ sã chemãm de la oras unu’ si dacã e sã moarã careva e al naibii de periculos cã tre’ sã tinem mortu’ de putem sã-l vedem cum putrezeste. “
Laura fãcea constiincioasã ce stia cã trebuie sã facã, iar Costa gemea ca si cum pe spatele lui ar fi apãsat degetele unei experte în masaj erotic, sîngele se retrãgea cuminte sub efigiile criminalilor rãmasi martori eterni pe epiderma sãlbaticului Costa, fãcîndu-l pe politist sã exclame:
“Sunteti o maestrã ! “
Laura simti cã trebuie sã reactioneze în vreun fel pentru a tãia îndrãzneala gardistului care oricum era cãsãtorit, însã nu stiu cum sã o facã. Încercã sã lase senzatia cã este preocupatã de caz si cã nu aude aprecierea mãgulitoare.
“ Pot sã vã mai ajut cu ceva ? “
“ Nu... nu cred... numai dacã nu cumva trebuie consemnat în vreun fel cazul acesta si la dumneavoastrã, în rest îl trec în registrul meu. “ terminã Laura.
“ Da’ cu pacientul cum facem ? “
Sergentul major încerca sã redeschidã cazul pentru a lucra împreunã cu Laura pînã mai tîrziu, spre dimineatã. Dacã asteptati un pic as putea sã trimit pe cineva cu Costa, sã-l ducã acasã.
“Bine, dacã se poate... “
“ Asteptati-mã aici ! “
Sergentul major sãri de pe cãlcîie, bucuros cã reusise sã facã o bresã în inexpugabilele ziduri pe care Laura le construia îm juru-i cu rãspunsurile dintr-o bucatã. Cînd intrã în sediul postului de politie aflat chiar în fata dispensarului, calul lui Costa se ridicã pe picioarele din spate, nechezã de parcã ar fi fost însemnat pe crupã si o rupse la fugã trãgînd pe un traseu aproape sigur cãruta cu prada acelei nopti. Laura lãsã în urmã cîteva tipete pe care fãrã întîrziere sergentul major le percepu ca pe un mesaj: acum e momentul, îsi zise si încãlecã pe motocicleta din dotare. Partea mai putin bunã a planului pe care si-l configurã în minte la repezealã era cã nu putea fi sigur de traseul urmat de cãrutã si dacã ar urma-o îndeaproape ar însemna sã traverseze nenumãrate hîrtoape, o incursiune destul de periculoasã chiar si pentru un motociclist experimentat. Dar se avîntã totusi în noapte pe urmele rãpitorului.