Azi m-am hotărât să merg pe jos. Mă rog, nu chiar tocmai; cu “mijloacele de transport în comun”.
Bine… ajung în staţie, sper la un maxi-taxi, dar de după colţ se iţeşte un autobuz. Cer la chioşc un bilet, constat că din 1980 încoace au aceleaşi “două călătorii”, mă mir însă nu exagerat, plătesc cei 1,5 ron regulamentari şi mă urc în autovehicul.
Aici… mare gălăgie mare: un tip, prins cu biletul necompostat, care refuză să prezinte CI, refuză să plătească amenda, refuză să i se facă proces verbal, refuză să meargă la poliţie, refuză să fie atins de cele două controloare, refuză… refuză… şi ţipă ca din gură de şarpe că “asta e sechestrare de persoane”. Toată lumea gură-cască, eu mai mult ascult decât privesc; o altă chestie mă preocupă mai tare: unde e biletul meu? Nu-l găsesc şi pace, deşi pot jura că nu l-am pus în panglica pălăriei care a zburat pe geam, nu c-aş fi avut-o.
Se apropie staţia următoare, eu tot n-am găsit afurisitul de bilet, tipul scapă din mâinile celor două şi se refugiază la uşa din faţă, ele îşi fac socoteala, înaintând către el, că n-ar fi rău să ne verifice şi pe noi, ăştia care am urcat ultimii.
“Şi dumneavoastră?”. Evident, nu-i nici o îndoială, mi s-a adresat mie.
“Şi eu”, răspund candid, scotocind încă în poşeta în care, deja mi-e clar, nu se află nici un bilet. Nu pot s-o mint, exact asta îi spun, că-s şi eu în situaţia tânărului recalcitrant. Însă ea, preocupată să nu-l piardă din priviri pe acela, cere biletul unei cucoane de lângă mine. Autobuzul e în staţie, uşile se deschid providenţial şi cobor. Coboară şi cel cu biletul necompostat, în fugă. Eu mă îndepărtez alene, fără a privi în urmă; chiar asta e staţia în care vroiam s-ajung.
Întrebarea e: am călătorit gratis, cu alte cuvinte ilegal, sau din faptul că am pierdut biletul rezultă că am plătit călătoria dublu?