Neam de neam, ai nostri si ai vostri au fost prieteni si s-au iubit. Desi locuim in colturi indepartate din lume, cantecele noastre isi au ecoul in refrenele voastre. Limba ne desparte, dar ne uneste inima, si ceea ce am uitat.

Venetici suntem cu totii, fie ca am ajuns de 10 ani, de 100, de 1000, 2000, sau 4000 de ani. Cine isi mai aminteste inceputurile si descalecarea noastra? Dupa 10 ani, pozele, dupa 100 de ani, arhivele, dupa 1000 cronicile vechi, dupa 2000, inscriptiile in piatra, dupa 4000 cioburile si ruinele ingropate. Istoria noastra se pierde in adancimea pamantului, cu fiecare toamna de frunze moarte. Pe toti ne-a adus vantul si soarele.

In puhoiul anilor, multe am uitat. Am uitat cum ne numeam acum 4000 de ani, am uitat limba de acum 2000 de ani, ne-am uitat vecinii de-acum 1000 de ani, aliatii de acum 100 de ani si colegii de-acum 10 ani. Dar inima noastra nu uita. Vecini, prieteni si iubiti de ieri, ne recunoastem unul altuia tacerea, cantecul si dorul. Oriunde ne duc pasii, in ecourile cuvintelor de azi, vibreaza legamantul de eternitate ce le-am facut in vremuri uitate, in limbi uitate, dar cu aceeasi inima.

Iubirea nu cunoaste diviziuni si diferente. In ea suntem toti una, si chiar cand nu ne mai recunoastem ochii, melodia si versurile, ea vorbeste altora in locul nostru. Dusi de ea, oriunde pe Pamant ne duce vijelia de azi, ii regasim alaturi pe vecinii din vechime, pe cei spre care dorul necunoscut ne-a manat in vise, si alaturi de ei suntem mereu acasa.