Era într-o toamnă. Da!
Ţin minte cum îmi alungam picăturile de ploaie cărămizie din priviri şi pleoapele clipeau des a miros de toamnă târzie. Făcând cercuri, cercuri prin mine şi negăsind căi de ieşire m-am hotărât să deschid uşa Grădinii. Câtă culoare! Cât vis! Fiecare floare şoptea capete de vise începute şi neterminate, fiecare petală era un vers sau o poveste. Totul mi se părea perfect! Armonia, culorile...melodiile sufletelor ce dansau cu picurii de curcubeu. Copacii erau plini de flori. O floare de bun rămas, una de bun găsit..., dar nici una nu se scutura. M-am aşezat pe o băncuţă şi am început să culeg buchete de petale. Vroiam doar să le citesc, să mă bucur d ele şi să le pun la loc. Florile zâmbind au acceptat.
Într-o zi o rază zglobie şi veselă de „Miere din Soare” a spus ceva atât de profund şi adevărat încât am început să citesc şi cu mai mare interes petalele florilor.
A trecut o zi şi altă zi şi am început să aud colinde frumoase şi clinchete de clopoţei. Ceva în mine strălucea şi ceva tăcea cuminte.
O floare a „Părţii Luminoase” mă întrebă atunci: „Cu cine petreceti Craciunul?”.
I-am zâmbit, deşi ea nu m-a văzut. Eu însă...nici astăzi nu i-am răspuns. Ăi răspund acum când nu mai doare şi acel Crăciun e doar o rană veche pe care curg amintiri ce nu mai rănesc.
Crăciunul atunci îl petreceam singură! Defapt mint! Îl petreceam împreună cu un colţişor de baie. Îmi amintesc de clipele în care existam doar eu şi acel colţişor! Câta intimitate între mine şi el. Nu întreba de ce plâng...., nu mă repezea, nu mă făcea hipersensibilă şi naivă, nu îmi lua mâinile de la ochii ca să îmi vadă lacrimile şi să râdă de ele ironic...
Mă lăsa să plâng între pereţii lui, mă lăsa să îmi ghemuiesc sufletul şi să urlu cu faţa îndesată într-un nenorocit de prosop...până îmi era rău, până nici să urlu, nici să lăcrimez nu mai puteam...! Nu zicea nimic. Parcă era o bucată de carne ruptă din tăcerea mea. Mă lăsa să mă ridic fără să mă împingă sau să întrebe: "singură nu poţi?"...şi ştia să mă aştepte mereu...înghesuit şi rece...în tenebrele mele...în care visele se contopeau în durere.
Ştergându-mi lacrimile singure am simţit o căldură magică, plină de frumuseţe, de poveste, o „sanie noua...din lemn vopsit cu albastru si talpi de aluminiu.” trecu pe lângă mine în timp ce un băieţel cu zâmbetul larg până la urechi îmi întinse atât, atât de frumos câteva „Felii de cozonac”. I-am mulţumit şi atunci şi îi mulţumesc şi acum. Au fost cu adevărat sfinte şi pline de căldură sufletească! Cozonac înmuiat în dragoste de mamă...ca şi la mama acasă.
Pierdută între iarnă şi primăvară...am apucat „Calea Nordului” pe care de atunci mi-o arată mereu o femeie cu ochii mari şi fermecători, cu zâmbet gingaş şi suflet alb şi senin precum cea mai frumoasă închipuire. Frumos drum am apucat şi frumoasă „candelă” de gânduri bune şi magie mi-a fost dat să mai aprind în timp ce înaintam tot mai mult.
Am găsit pe drum „Cireşul din faţa casei” ...un cireş „anisian” care avea flori de vis pictate de un suflet scăldat în cele mai minunate dimineţi.
O floare „alex-andrină”cu petale rozii sărutată de muza cuvintelor vrăjite şoptea atât, atât de frumos „...mi-e dor” şi ne dăruia „ploi” frumoase şi calde sub care nu trebuia să te temi de picături. Le aşteptai cu sufletul la gură şi cu palmele făcute căuş...să poţi să le aduni şi să le sorbi!
Un greieraş care mereu, mereu cânta atât de tineresc şi frumos „Cri Cri...mi-a arătat „Din stradă” o mare. Era marea unui esteu...care o vrăjise, iar eu nu mă puteam sătura de ea. De atunci mereu calc încet să nu tulbur sau sa alung valurile. Ca un ţipăt de pescăruş ... astrid femeia-scoică mi-a întins minunata-i „Speranţă”. În cochilia ei de perle strânge lacrimi şi suflete minunate şi apoi...ni le dăruieşte „floi să vă fie de drum”. Mulţumesc!
Încântată şi uitând deja amintirile reci...m-am reaşezat pe bancă.
De-a „latu” ei stătea un zâmbet larg şi un suflet fără laturi... Priveam prin el orizonturi şi nu puteam să îi ating nici o margine. Nu avea! Era un nemărginit de sensibilitate! Oamenii intrau şi ieşeau din vorbele lui ca şi dintr-o poveste. Se simţea că iubea oamenii şi că îl dureau oamenii. Era un zâmbet pur, de o prietenie dezinvoltă şi adevărată! De atunci ştiu că există curcubee care picură soare! Mulţumesc zâmbetului „latu” pentru gingăşia boabelor de rouă de pe petale!
De la un „Vis Amar” am păşit în lumea viselor şi am învăţat că „Din vise se intrupa Inorogul”. Acolo încă mai trăiau zânuţele, spiriduşii şi inorogii care îţi sorbeau din palme tristeţea şi te sărutau pe frunte cu fericirea.
După câteva zâmbete o zână frumoasă şi veselă, „maan” îmi dărui o baghetă şi îmi şopti câteva cuvinte magice la ureche. Prima dată din nepricepere i-am întors spatele. Credeam că vrea să mă vrăjească cu duritate. Eu iubeam tot ce era sensibil...cuvintele înţelepte, dar dure mi se păreau nedrepte. Mie îmi plăcea să mi se întindă câte un zâmbet şi câte o rază de soare şi în spatele bucăţelei de grindină vrăjită nu am recunoscut puritatea cerului. Nu eram obişnuită. Zâna s-a întristat şi mult timp nu a mai trecut pe lângă băncuţa mea. Îmi era dor de ea şi cel mai rău îmi părea că nu puteam să îi spun să îmi ierte nepriceperea. Am început apoi să o caut. Am căutat-o şi de câteva ori zâna m-a regăsit tăcând. Nu spunea nimic, dar ştiam că mă ascultă şi pe mine. Doar era zână...nu? Şi după un timp...
zâna m-a ierta şi s-a reântors pentru că deşi uneori te ceartă e o zână bună.
Îi mulţumesc de sfaturi şi de bagheta magică! Nu am să fac eu prea multe farmece, dar mă voi strădui măcar să fac vreo două trei bune care să îi aducă un surâs fericit.
În aşteptarea mea pe băncuţă, lângă mine mereu, mereu un trandafir foarte ţepos îmi tot trimitea mesaje pline de tâlc. La un moment dat îmi venea să îl tai sau să mă mut eu în altă parte. Nu îl mai puteam auzi. Părea un trandafir vrăjit şi buclucaş căruia mereu îi plăcea să îţi dea ghionturi când te simţeai cel mai bine. Într-o zi, supărată pe alte cele l-am făcut trandafir bătrân fără suflet şi tocmai pentru că îl avea...trandafirul nu a mai împrăştiat o vreme culoare şi miresme de înţelepciune ascunsă. Iar o dădusem în bară fără să vreau şi iar în loc să citesc petala florii citisem pe lângă. Dar...ştiam că dragul meu trandafir ţepos se va întoarce. Nu ştiu de ce... Uneori nu meritam căldura de dincolo de petală, dar...revenea ca şi o dimineaţă care niciodată nu uită să apară.
Cred că oarecum prin fiecare spin pe care mi-l dăruia vroia să mă facă să simt delicateţea petalelor şi să învăţ să-l citesc fără să mă înţep. A reuşit. Cu greu, dar a reuşit. Şi off, greu a mai fost cu trandafirul ăstă „pickycios”. Din tufe... - şi ăsta m-a speriat cel mai tare - a sărit un Ursulică mereu cu botul prin tot felul de orificii şi borcane cu miere, mereu pus pe şotii şi bancuri. I-am dat însă un borcan plin cu surâs şi zâmbete, cu voie bună şi prietenie, iar azi vine doar să îmi mormăie petale care îmi bucură sufletul.
În Grădină sunt multe, multe flori frumoase. Sunt flori de zi de Gheorghe, sunt flori de cavaleri demult apuşi ce se numesc DonQuiote, sunt flori cu miresme ce nu le poţi uita denumite foarte frumos „Herjee” ... sunt flori rândunica-„cher”, sunt florile care au un clinchet atât, atât de special... „Cerceluşele” şi...câte mai sunt încă....
După cum spune povestea...în acea Grădină fiecare floare îşi scria sufletul pe petale, în mesaje vesele sau cârcotaşe...fiecare floare era un univers de frumuseţe şi...fiecare floare ne dăruia în felul ei ceva din ea.
Am învăţat să apreciez şi să iubesc unele flori şi cred că dacă nu ar mai fi această Grădină, nici o alta nu ar mai avea aceeiaşi culoare şi aceeiaşi frumuseţe. Grădini mai sunt. Mai sunt şi flori. Dar florile mele ştiu să cânte frumos, ştiu să asculte chiar şi când bombăne, ştiu să plutească pe sărutări de curcubeu, ştiu să dăruiască miresme unice..., iar eu mă bucur că încă stau pe băncuţă şi citesc petale de flori.
Mulţumesc fiecărei flori că există şi există atât, atât de frumos!