Obligativitatea si simtul raspunderii ar trebui sa fie coordonate de sentimente fata de noi, fata de cei de langa noi, ai caror soarta e legata de a noastra.

Pe tema asta, recomandare Guine :
The Bridges of Madison County de James Waller

filmul si cartea spun totul...

http://agenda.liternet.ro/bridgesofmadisoncountydobrin.php

ar trebui, dar sunt? - aici e marele semn de intrebare!
cati dintre noi nu si-au pus pe tusa tocmai aceste sentimente fata de sine insisi, pe motiv de simt de raspundere?

nu am citit cartea, deci nu ma pot pronunta.

ok. numai ca viata reala nu-i nici film, nici carte.
si daca nu ai avut pana acum ocazia, ai sa vezi, de-a lungul anilor, ca vor fi momente ori situatii in care nici un film si nici o carte nu vor putea spune totul...

ok. numai ca viata reala nu-i nici film, nici carte.

de acord dar ce-i in carte se poate intampla fiecaruia. nimic nu e suprarealist, citeste in link.
probabil ca intotdeauna copiii primeaza, asa e legea firii. cine are copii, are obligatii dar nici un parinte normal la cap nu le vede ca atare.

Nu e o reteta cum e mai bine. Si nu, nu ar trebui sa existe un "ar trebui" extern, decat acel din interiorul propriu. Si acela tine sigur cont si de cine trebuie.

atunci sunt linista :)

probabil ca intotdeauna copiii primeaza, asa e legea firii.

teoretic asa se spune, dar mai sunt si parinti (si mame, si tati) care nu pun copiii pe primul plan, ci propriile dorinte. vezi mama care-si abandoneaza copilul mic, si pleaca-n lume sa-si recapete silueta, libertatea, zborul.

unde-i simtul raspunderii la o astfel de persoana? ce cunoaste ea despre obligativitate si responsabilitate fata de o fiinta ce NU a cerut sa fie adusa pe lumea asta?

in ce carte, ori in ce film se afla raspunsurile la intrebarile pe care copilul, odata ajuns la maturitate, si le pune?

Eu sint convinsa ca ne putem ocupa si de copii, si de viata noastra, asta daca nu am facut greseala dupa greseala si trebuie sa platim pentru ele. Unii ajung in situatii imposibile din cauza asta.

Un copil ai carui parinti au fost iresponsabili are doua alternative cind ajunge la maturitate: ori reuseste sa-si depaseasca destinul si sa isi vada de viata lui, ori sufera la infinit si deci nu este un om intreg.

Anulat

Anulat

Cum gasim putere? Constietizind ce ni s-a intimplat, deschidem ochii in jur si gasim modalitati ca sa recuperam. Si la orice virsta se poate face asta.

Fiecare, prin felul sau de a fi, fiind unicat, rezolva prioritatile in mod subiectiv. Unii gasesc satisfactie in a fi parinti, altii isi gasesc cu timpul vocatia si atunci trebuie sa imbine calitatea de parinte cu vocatia. Altii incep cu profesia si timpul le aduce in cale si familia. Trebuie sa stim numai cind sa actionam, sa nu pierdem ocazia, sa identificam ce ni se potriveste, chiar daca ne bazam pe al saselea simt ;)

eu n-as amesteca obligativitatea, care este obiectiva cu simtul raspunderii care este subiectiv, desi interactioneaza...
mesajul din medison bridges e cam conservator si potrivit eticii puritane care predomina tot mai mult la holliwood in ultima vreme...e o raza de lumina in faptul ca in urma dezvaluirii povestii de dragioste, fata hotaraste sa-si refaca viata dupa cum vrea ea si nu dupa niste norme mirosind a naftalina.
probabil ca mesajul din 'falling in love' sau din 'amantii'(luis male fr 1955) e mai apropiat de viziunea mea despre rezolvarea conflictului dintre implinirea personala si datoria fata de normele sociale.

Cred ca nu suntem obligati si nu datoram nimanui nimic, decat respectul pe care il pretindem si noi la randul nostru. Nu mi-e in clar cu obligativitatea fata de copii pentru ca nu am inca, dar in ceea ce priveste parintii cred ca fiecare ar trebui sa isi creasca in asa fel copiii incat sa nu si-i indatoreze. Un copil trebuie crescut in primul rand pentru el insusi, apoi bineinteles, fiecare parinte isi primeste inapoi cam ce-a semanat.

Nu stiu voi cum sunteti, dar sunt lucruri pe care eu nu le pot face. De exemplu imi pastrez independenta si un colt al sufletului in care nu patrunde nimeni. (Poate de teama unei dezamagiri, cine stie?) Si nu pot sa-i tradez pe cei care tin la mine: pe sotul meu, pe parinti, pe copii...

O prietena mi-a spus zilele trecute ca nu te sui in caruta dupa care alergi, ci in cea care opreste langa tine. Asta facuse ea si acum suferea foarte tare.

E greu sa faci o delimitare precisa intre obligatia fata de tine insuti si simtul raspunderii care nu poate fi anulat ci doar cantarit.
Cert este ca din punctul meu de vedere am incercat sa le respect pe ambele si cand au existat elemente contradictorii am cantarit in ce parte se inclina balanta. Cred ca fiecare face asa.

Trebuie sa stim numai cind sa actionam, sa nu pierdem ocazia, sa identificam ce ni se potriveste, chiar daca ne bazam pe al saselea simt ;)


corect :)

pai daca interactioneaza, se amesteca singure, nu?

cum ziceam, nu am vazut filmul. nici citit cartea. deci nu ma pot pronunta.

ce pot spune insa, e ca atunci cand voi fi parinte imi voi invata copiii sa-si aleaga drumul in viata dupa judecata proprie. datoria mea va fi sa-i invat sa judece intelept, omenesc, si sa fie un spirit liber. deschis. sa invete sa se descurce. si sa nu le fie teama.

daca reusesc asta, atunci ei insisi vor sti cand si unde sa traga linia intre obligativitate si simtul raspunderii, ma gandesc... adica sper.

teoretic nu datoram. dar practic ma gandesc ca o mama datoreaza copilului ei sa-l puna pe picioare. l-a adus pe lume, sa-l invete macar sa mearga, sa manance, sa vorbeasca, sa citeasca. toate fiintele padurii isi invata puii sa se descurce inainte sa-i lase de capul lor, nu?

cat despre semanat... cam asa e! dar sunt si exceptii. vezi copilul ajuns criminal. nu cred ca vreun parinte a sadit asa ceva in odreasla lui, nu? si totusi se intampla.

ai cantarit in ce parte se inclina balanta fata de ce sistem de referinta?
ori punct, ori element?

pai a cam grsit prietena ta. caci langa tine se poate opri orice caruta. poleita, vezi doamne, dar defapt plina de rugina.
trebuie sa-si aleaga fiecare om caruta lui.

un cuplu format dupa varsta biologica este ca o remorca pusa la bicicleta'nu suntem pasari doar ele sunt monogame.responsabilitatea fata de copii nu se reduce si cu atat mai putin nu dispare.este o cugetare'nunta intre tineri se tine in cer,inre o fem tanara si un batran pe pamant,intre un tanar si o fem invarsta in iad.proverb persan!

Am impresia ca cine poate sa alerge, va avea parte de o caruta in mers; cine trebuie sa invete sa alerge, asijderea; nu stiu daca e cazul sa riscam sa asteptam sa se opreasca o caruta ;) Eventual caruta noastra va merge mai incet ;)

Prin greselile noastre semanam si caractere proaste. Din pacate!

teoretic asa se spune, dar mai sunt si parinti (si mame, si tati) care nu pun copiii pe primul plan, ci propriile dorinte. vezi mama care-si abandoneaza copilul mic, si pleaca-n lume sa-si recapete silueta, libertatea, zborul.

ok, dar astia nu sunt normali la cap!
probabil au si ei justificarile lor, perfect indreptatite din punctul lor de vedere.
in exterior se percepe altfel si toti avem tendinta sa-i judecam.

unde-i simtul raspunderii la o astfel de persoana? ce cunoaste ea despre obligativitate si responsabilitate fata de o fiinta ce NU a cerut sa fie adusa pe lumea asta?

nu stiu. probabil sunt oameni care nici ei n-au cerut un copil, s-au trezit cu el si il considera un "accident".
copilul trebuie conceput cand vor ambii parinti, nu cand "pica".

in ce carte, ori in ce film se afla raspunsurile la intrebarile pe care copilul, odata ajuns la maturitate, si le pune?

nicaieri, le descopera singur.
daca reuseste sa si aduca obligativitatea si simtul raspunderii la acelasi numitor cu voia liber consimtita si sentimentul uman, e perfect.

pilda cu caruta e tampita rau. e un gen de productie manelista a unor pseudo psihologi sau educatori: truisme iresponsabile care suna frumos dar sunt goale de orice continut si mai tare incurca lumea. e genul de afirmatii care mie imi ridica tensiunea cand le aud si eu sunt un om foarte calm.

cum ziceam, nu am vazut filmul. nici citit cartea. deci nu ma pot pronunta.

ce pot spune insa, e ca atunci cand voi fi parinte imi voi invata copiii sa-si aleaga drumul in viata dupa judecata proprie. datoria mea va fi sa-i invat sa judece intelept, omenesc, si sa fie un spirit liber. deschis. sa invete sa se descurce. si sa nu le fie teama.

asta a facut si eroina din film/ carte, exact asa!
de aici, surparea in sine...

Cine s-a surpat in sine? Mama sau fata?

Pai am dreptul la viata, dar sunt si prioritati care nu pot fi neglijate. De exemplu, cand au existat oameni ce au depins de mine, indiferent ca sunt parinti, copii sau altcineva, (la mine a fost vorba de mama)fiind responsabila nici prin cap nu mi-a trecut sa spun ca avand si eu dreptul la viata imi vad de viata mea.
In asemenea situatii trebuie sa gasesti un compromis si daca nu se poate, asa a fost sa fie. Renunti la tine !
Asa cantaresc eu...

mama, evident!

Da, trebuie cintarite bine optiunile. Cind esti cea mai potrivita persoana sa ajuti pe cineva este responsabilitatea ta, indiferent pe cine ajuti. Ca in cazul bunului samaritean. Si a te achita de acea responsabilitate te ajuta pe tine sa te construiesti pe dinauntru.

fiind responsabila nici prin cap nu mi-a trecut sa spun ca avand si eu dreptul la viata imi vad de viata mea.
Gresit! De ce nu? Poti sa-ti vezi de viata cu cineva care te face fericita si care nu numai ca-ti respecta, dar te si sustine sa-ti vezi de responsabilitati in continuare.
Uneori responsabilitatile sunt un refugiu ...

Nu-mi place termenul de obligativitate si nu-l recunosc:)
In afara de conditionarea genetica- si nici aia pe de-a-ntregul- am certitudinea ca suntem complet liberi. Ca drumul fiecaruia prin viata e determinat de alegerile pe care cu totii le facem. Bune sau rele,ar trebui sa avem onestitatea de a ni le asuma.

In schimb cred foarte tare in notiunea de simt al raspunderii. Cu extrem de rare exceptii, cu totii depindem de altii, precum si altii depind de noi.
In mod normal se incearca a se impaca si capra (adica nevoile emotionale proprii), si varza (sentimentul de responsabilitate fata de cei din jur).Ideal ar fi ca ele sa coincida:D

In ce situatii te aduce viata...Adica mama nu era multumita de alegerea fiicei? Asta imi aduce aminte de un film: "Ghici cine vine la cina!" cu Katharine Hepburn si Spencer Tracy. Fiica lor isi alege de sotz pe cineva de culoare. Mama zimbeste intelegatoare cind e singura cu sotzul ei si comenteaza: "Noi am invatat-o ca toti oamenii sint egali, dar nu i-am spus sa nu-si aleaga de sotz pe cineva de culoare!..." :) E ceva asemanator si in celalalt film?

Bineinteles, fiecare parinte are obligatia sa ii dea mancare copilului, sa-l invete sa umble, sa-l educe etc. Cum zicea careva mai sus, cine are copii si nu face toate astea inseamna ca nu e normal la cap. Dar cum ai zis tu, exista parinti care pun dorintele lor mai presus de ale copiilor. De indatorarea aceasta vorbeam. Adica, copilul nu trebuie sa se simta obligat sa faca intr-un anumit fel pentru ca asa vrea sau ca asa i-ar placea parintelui.

Cat despre criminali, cum ziceai, sunt exceptii.

"Pai am dreptul la viata, dar sunt si prioritati care nu pot fi neglijate."
Ai mare dreptate, Cher.
Avem dreptul sa ne gindim la noi,dar, asa cum am povestit in cazul de sus, cei doi au reparat ceva doar dupa ce au stiut ca nu-i va afecta pe copii decizia lor. Asta a fost alegerea lor si pentru ca i-am cunoscut doar pe ei doi, le-am dat dreptate deplina.
Oare daca as fi cunoscut una din persoanele care au fost parasite de ei, poate daca acea persoana ar fi putut sa ma faca sa inteleg lumea care s-a daramat in jurul ei cind a inteles ca a trait o iluzie a binelui, cum gindeam?
Sau daca acea persoana ar fi avut nevoie de ingrijirea partenerului ?
Depinde mult si de varsta la care esti cind judeci aceste probleme.
Un exemplu graitor pentru mine este povestea din "Nora" lui Ibsen, care parca la noi a fost tradusa "Casa cu papusi" .
Am citit-o la 20 de ani si i-am dat perfecta dreptate eroinei, eram convinsa ca am inteles-o, convinsa ca o viata materiala asigurata si un sot iubitor, atent,responsabil nu pot garanta implinirea ta ca femeie si este normal sa o cauti daca nu o ai.
Atunci nu aveam copii, dar "judecata" mea nu i-a neglijat, doar ca, stiind ca alaturi de tata vor avea parte de o situatie materiala si o educatie ideala, am considerat justificata alegerea eroinei.
Am recitit cartea la 40 de ani si nu am inteles cum am putut sa-i accept macar(eu de fapt o aprobam,chiar) atitudinea. Si asta desi Ibsen este un adevarat vrajitor in analiza sufletului unei femei tratata ...ca o papusa.

ori n-ai vazut filmul, ori vorbim limbi diferite.
fiica n-a trebuit sa aleaga nimic, ci mama. fiica apare in scena DUPA moartea mamei si filmul de fapt, reda 4 (patru) zile din viata acestei femei.
ce naiba, e un film cunoscut! vezi-l sau citeste pe link-ul de mai sus.

"ori n-ai vazut filmul, ori vorbim limbi diferite." - s-ar putea sa fie valabile amindoua! :))

"e o raza de lumina in faptul ca in urma dezvaluirii povestii de dragioste, fata hotaraste sa-si refaca viata dupa cum vrea ea si nu dupa niste norme mirosind a naftalina." scrie Donquijote

Am citit numai acum rezumatul din link, se pare ca omite esentialul:(

Deci mama ramine acasa, dar fata ei trage alta concluzie, in alte vremuri, si isi reface viata.

poate tu si donq aveti dreptate, eu am vazut filmul demult si sunt om batran.

pe fata n-am mai luat-o in calcul, nu pot sa duc in spinare doua personaje deodata. :))

Eu gasesc ca responsabilitatile sunt parte din om. Parte din viata. A lege viata inseamna a-si asuma si responsabiliti. Fara ar fi viata ciuntita.
Si pentru a fi "caruta" cea potrivita, o conditie necesara este de a dori omul cu tot cu responsabilitati sale. Ca un intreg.

'sa te sacrifici' pentru binele copiilor...'
marea legenda din cauza careia sufera sute de mi de oameni...
ce e mai bine pentru copii?
sa creasca intr-o familie 'unita' de forma pentru ca au apucat sa faca copii si n-au avut curajul sa se departa la timp? unde nu exista fericire sau afectiune, doar asa de ochii lumii ca asa a ramas din batrani tata mama si copiii sub acelasi acoperis?
de parca ei, copiii n-ar intelege cum sta treaba?
sau un copil care creste doar cu unul din parintii naturali (singur sau recasatorit)in atmonsfera de intelegere si afectiune?
e adevarat ca exista o varsta cam 12- 17 ani cand schimabrile in structura familiala sau mutatul dintr-un loc in altul (fie chiar in lat cartier din acelasi oras) ar putea afecta si cei in cauza trebuie sa dea dovada de ceva mai multa bagare de seama ce se intampla cu copilul, dar nu e demonstrat in mod neechivoc ca desparirea parintilor e cauza comportamentului copilului.
copiii cu probleme provin din familii cu probleme nerezolvate, n-au legatura cu parinti divortati, mai ales daca acestia au apucat sa se desparta la timp si in mod civilizat.

da, ai dreptate.
copiii simt foarte acut prefacatoria din familie. adultii au falsa impresie ca aia mici nu-nteleg multe lucruri si ajung la fel de fel de compromisuri.
de multe ori, pun compromisurile in carca copiilor, nerecunoscand fata de ei insisi ca de fapt nu (prea) au de ales.

in spinarea copiilor nu pentru ca n-au de ales ci pentru ca se complac in a nu lua nici o decizie, justificandu-si slabiciunea ascunzanu-se in spatele "obligatiilor".

da, chestia cu binele copiilor e si un fel de motivare pentru impotenta unora de a lua o hotarare efectiva si a privi realitatea in fata. si pana la urma afcteaza exact pe cine ar fi trebuit sa protejeze.

interesant proverbul persan... :)

n-as zice!
eu am alergat 15 ani dupa un vis. si uite ca am reusit sa prind de-o aripa o caruta care merge cand vrem sa mergem, sta cand vrem sa stam.
nu cred ca am asteptat. mai degraba am umblat de bezmetica, sperand s-o intalnesc.

justificari interioare au cu siguranta. dar la ce ajuta?

copilul-accident nu-ti da aceeasi responsabilitate (ca sa nu zic si obligatie) de a-l pune pe picioare? de a fi langa el macar pana incepe sa se descurce singur?

daca reuseste, da. dar vezi tu... justificarile alea de care pomeneai, debusoleaza.

dar nu puteai sa le imbini? sa fii si fiica responsabila, dar sa-ti vezi si de viata ta?

... mmm, io vorbesc, care cand a fost taica-meu bolnav, am stat la spital cu el, juma' de an.

mda, e greu de trasat linia aia dintre tu si cei dragi tie. cred ca in cazuri de-astea renunti la tine, din prea multa dragoste.

dar!

acum mi-a venit in cap o intrebare:
- stim ca dragostea e egoista. si ca, pe undeva, facem lucruri care ne fac noua insine bine, sub egida si pretextul ei.
intrebarea e.... nu cumva renuntam la noi insine, ca sa nu avem cumva mustrari de constiinta mai tarziu?

adica

nu din simtul datoriei fata de ei, cei in nevoie... ci din simtul datoriei fata de noi, sa nu ne incarcam cu ceva pe constiinta.

nu stiu, intreb si eu...

Cred ca uneori facem confuzie intre compromis si obligativitete.
Compromisul oricit de mic ar fi, parca cere o explicatie pe care toti avem
tendinta de a o da mai devreme sau mai tirziu.
Obligativitatea as spune ca tine in primul rind de educatie si sentimente, sau poate chiar mai mult de sentimente.
Anumite conjuncturi erodeaza si atunci intervine sentimentul de prea plin, de inutilitate
senzatia ca "se putea si altfel"
Da, se putea, dar neavind termen de comparatie inseamna ca ne intoarcem in acelasi punct.

nici mie nu prea-mi place, spirit rebel cum sunt. dar... uite ca in unele cazuri, trebuie ascultat.

fain spus... drumul fiecaruia in vaiat e determinat de alegrile pe care cu totii le facem. imi place!

cat despre varza si capra... nu-i usor de impacat, dar nici imposibil. bunavointa sa fie :)

corect. nu ar trebui sa se simta.
si aici e tristetea mare. cand vezi copiii ajunsi de-acum adulti, care-si ingradesc una, alta.. ca vezi doamne ce-o zice mama, tata...

intre cele doua momente in care ai citit cartea, experienta ta de viata s-a imbogatit, sistemul de valori s-a adaptat noului statut, si judecata ti-a devenit mai atenta la detalii.
frumos!

necesara si suficienta? sau doar necesara?

da, responsabilitatile unui om sunt parte din viata lui. si e normal ca acel intreg sa se ingrijeasca inspre a nu fi stirbit.

caci daca s-ar intampla asa, atunci omul cu pricina nu ar mai fi el insusi, ci doar un ciob al eului sau.

a fost bagat sub nasul miilor si miilor de tineri carora cate un parinte fara curaj, s-a pomenit sa-si verse amarul la batranete: m-am sacrificat pentru tine!

intrebarea e: cine-i de vina ca nu a avut intelepciunea sa fie si parinte si om care-si traieste viata proprie?

crezi ca se pot confunda?
eu zic ca mai degraba se face un compromis, din obligativitate. ca aceasta din urma, impinge omul spre compromis. in primul rand cu sine insusi. apoi si cu partile tertze implicate. sunt consecinte care apar ca urmare a actiunilor noastre. uneori ne luam sansa sa facem un compromis. fericiti ce-i ce iau in calcul si partile terzte implicate. trist pentru cei care se gandesc doar la sine insisi.

de sentimente mai putin. cred ca obligativitatea vine din educatie. cum am fost crescuti, ce ni s-a inoculat in pruncie.

nu am inteles exact ce vrei sa spui cu ultimele doua fraze. imi explici, te rog?

"Anumite conjuncturi erodeaza si atunci intervine sentimentul de prea plin, de inutilitate
senzatia ca "se putea si altfel"
Da, se putea, dar neavind termen de comparatie inseamna ca ne intoarcem in acelasi punct"

Mai concret:datorita unor conjuncturi sau sentimente iti iei sarcina pe care o consideri ca o obligativitate de a duce la capat o situatie.(poate fi un parinte in grija, poate fi continuarea unei casnicii dar poate fi si convietuirea alaturi de copii sau alti membri ai familiei,situatii pot fi multe)De fiecare data va interveni rutina,frecusurile si intrebarile.Si mai ales senzatia ca se putea si altfel.In cele mai multe cazuri acest "altfel"ar avea acelasi rezultat.
De vaga nemultumire pentru ca asa este structurat omul.Dar nu stii si mai greu este de inteles daca nu este termenul de comparatie.Iar daca incerci
facind din obligativitate un compromis
ajungi la concluzia ca vei gasi intotdeauna ceva de care sa fi nemultumit.
De aceea spuneam ca obligativitatea ar trebui aplicata doar pe baza unor sentimente.

aha, acum am priceput. merci de explicatiune.:)

Pe langa obligativitate si simtul raspunderii mai exista ceva; iubirea.
Nici o constrangere morala fizica legala nu te face sa iti dedici mai mult din timpul tau, din viata ta unui om cum te face iubirea, fie ca e copilul tau, parintele, fratele, sotul, iubitul...

alexandros a adus in discutie punctul de pe litera i :)

intrebari: iubirea poate prima simtului raspunderii? obligativitatea poate inlatura iubirea? simtul datoriei pot umbrii dorintele rezultate din iubire?

1. Pe cat posibil mi-am vazut de viata mea, bineinteles, dar nu am mai avut independenta de pana atunci, "aveam o obligatie."
2. Fara discutie, nu este vorba doar de simtul datoriei, si poate nici de dragoste, e o amestecatura din toate, inclusiv o obligatie morala care vine din educatie. Daca te porti altfel decat esti educat ai impresia ca pierzi respectul de sine. Cantarirea asta este foarte complicata, greutatile care se pun in balanta sunt intr-un fel "personale". Nu poti generaliza raspunsul.
La fel ca tine: zic si eu . . .