tu zici:
Daca te porti altfel decat esti educat ai impresia ca pierzi respectul de sine.

te intreb:
de ce? sunt cazuri in care, ajuns la maturitate, individul isi da seama ca modul in care a fost educat nu satisface dorintele sale si nu atinge sistemul de valori pe care el, ca individ adult, il are.

Alexandros, cred ca ai viziunea cea mai cuprinzatoare a temei psihologice puse in discutie. Pentru cine n-a citit sugerez sa lectureze iubirile lui Wagner,cele ale lui Goethe (la 80 de ani voia sa se insoare cu Ulriche von Lebetzow in varsta de 16 ani si se iubeau ...la nebunie!)Baumarches, biografia psihologului si filozofului Carl Jung etc. etc.Subiectul ,temele, evenimentele pe care le veti intalni in aceste carti, absolut reale(e vorba de vietile acestor mari oameni,care in fond au fost exact ca si noi) nu numai ca sunt uimitoare ci si pilduitoare. Si veti vedea ca subiectul nu se incheie niciodata si in nici o epoca.

consider că responsabilitatea ţine atât de conştiinţa, de cenzura pe care o are fiecare cât şi de educaţia primită...
este foarte important să rezolvi lucrurile în care te implici foarte bine...constiinţa te face să ai responsabilitate şi te obligă să respecţi anumite lucruri...
deci din punctul meu de vedere obligativitatea iţi mână paşii în viaţă atâta timp cât există conştiinţă.

corect, subiectul "iubire" nu se incheie niciodata. ar fi si pacat daca s-ar intampla..

deci, fara constiinta oamenii nu ar mai da dovdad de simt de responsabilitate?
ma gandesc... exista oameni care fac ce fac, cu simt de raspundere, pentru ca asa li se pare firesc. si altii, pentru ca asa le dicteaza constiinta (dupa cum bine zici).
este doar educatia factorul care face sa existe aceasta departajare? sau este si felul omului un factor care trebuie luat in calcul?
unii se nasc buni la suflet, altii rai (rautaciosi, daca e sa fim indulgenti), unii visatori, altii realisti.
de ce nu s-ar naste si "responsabili"? gata fabricati asa, adica :). fara sa mai fie doar educatia cea care-i face sa fie asa...

nu stiu, gandesc si eu cu voce tare...

unii se nasc buni la suflet, altii rai (rautaciosi, daca e sa fim indulgenti), unii visatori, altii realisti. = dpmdv, toti se nasc cu personalitatea si unicitatea lor. Ceilalti din jurul lor ii categorisesc si moduleaza in functie de personalitatea si egoismul lor .

pt unul muma, pt altul ciuma ;))

Tare mi-e teama ca unul care se simte responsabil, dar sta prost cu constiinta, va actiona fara discernamint, simtindu-se responsabil pentru meteoritul care cade linga el si loveste pe altul.

pai ceea ce este firesc difera de la persoana la persoana in functie de educatia primita si de constiinta fiecaruia...
resposabilitatea o ai si in functie de ceea ce te-au invatat parintii, de ceea ce ai vazut in familie...nu ne putem naste gata educati si invatati...
oamenii au suflet bun sau rau ... nu ca asa s-au nascut ci mai degraba surprizele vietii pot influenta acest aspect...
si asta tine de constiinta...daca ai constiinta nu poti "calca pe cadavre".
daca oamenii ar respecta "iubeste-ti aproapele si fa ce vrei" nu cred ca ar mai fi nici un fel de problema...

e cineva-n stare sa ii explice unui copil de ce mama/tatal lui nu poate veni sa locuiasca alaturi de culpul nou format?
e careva capabil sa ignore lacrimile din "io vreau la mama mea!"?

a avut vreodata cineva certitudinea ca-si cladeste fericirea pe suferinta unui copil, nu neaparat al sau?

exercitiu: presupune ca n-ai copii, ca esti liber, si ca intalnesti pe cineva cu doi, trei copii de scoala primara, mititei.
i-ai din casa lor si adu-i la tine si incearca sa-ti imaginezi ca trebe sa traiesti ani de zile cu suferinta din ochii lor.
incearca sa te convingi ca ai facut totul spre binele celor mici si ca sigur le-ar fi fost rau acasa, mai tarziu.

povestea de care discutam noi nu are relevanta teoretica.
ea tine doar de cum vede fiecare conceptul de-a fi Om.

copiii sufera abia atunci cand printii decid sa-si poarte cu demnitate crucea si esueaza, frustrati.

prin urmare nu-mi e important ce-alegi, ci CUM alegi, pentru ca mai devreme sau mai tarziu suferi oricum si conteaza sa te cunosti suficient de bine incat sa stii clar carei dureri ii poti supravietui.

Daca unul din parinte are darul de a se apropia de copii, de a vorbi pe intelesul lor, copiii se vor obisnui cu noua situatie. Daca parintii se despart din ambitie, aceeasi ambitie ii va orbi si nu vor vedea problemele psihice ale copiilor.

Daca unul din parinte are darul de a se apropia de copii, de a vorbi pe intelesul lor, copiii se vor obisnui cu noua situatie.

ia sa ma fac io avocatul diavolului: de ce nu s-ar obisnui parintii cu noua situatie, ca nu-nteleg?
sa inghita iac-asa, in sec, si sa-si vad da familie ca se vor obisnui.
copiii suporta mai bine schimbarile si lipsa celuilalt parinte va trece repede?
de unde stii?

cum de-avem certitudinea ca cei mici nu vor fi afectati pe viata???

mah, nu cumva ne furam singuri caciula ca sa ne justificam egoismu'?

Nu vorbesc din proprie experienta, ci doar din ce am intilnit de-a lungul anilor, indirect.

Eu am zis ca ai lor copii s-ar putea obisnui cu noua situatie, daca parintii ar avea talent in directia asta.

In lumea asta exista extrem de putine certitudini.

Sa ne justificam egoismul? Cred ca exista orice pe lume, inclusiv aceasta posibilitate materializata in exemple concrete.

copiii sufera abia atunci cand printii decid sa-si poarte cu demnitate crucea si esueaza, frustrati.


nu-s de acord. o familie fericita e departe de o familie ce-si poarta crucea cu demnitate. tu ai vrea sa fii copil intr-o familie de-asta moarta?

cred ca sa se sacrifice "pentru copii" e cea mai mare greseala pe care o pot face niste parinti. e o "lose-lose" situation, nu castiga nimeni, toti sufera.

zaraza

Nu vorbesc din proprie experienta
in cazuri d-astea nu doresc nimanui sa vorbeasca din experienta.

pe mine ma intriga doar usurinta cu care zicem ca 'aia mici nu vor suporta frictiunile' sau 'lipsa iubirii', ca 'ei vad si simt ca parintii nu se iubesc' ... mah! mie mi se pare ciudat cum putem prevedea toate astea, dar nu ne gandim deloc ca divortand si recasatorindu-ne, nu repetam prima gresala ?
mai facem un plod si-apoi ne despartim iara, convinsi ca cei mici sigur nu vor putea trai intr-un mediu fara iubire ...

copiii se pot adopta la o situatie data.
asta este: gigel are mama si tata cu care sta, ionel sta cu mama si cu costi partenerul ei si cu tata se vede odata pe saptamana, etc.
de ce i-ar afecta ? trebuie doar sa li se explice ca mama si tata nu s-au inteles si s-au despartit.
lasam la o parte cazurile exceptionale cand despartirile sunt din motive de violenta, cazurile in care unul din parinti sufera de vreo boala psihica si-si educa copilul sa-l urasca pe celalalt, etc...vorbim de oameni normali.
la urma urmei cazurile 'exceptionale' de care vorbim ii afecteaza oricum, indiferent daca parintii locuiesc in aceeasi casa sau nu.

Ai dreptate! si e o calduuraaa...

incerc, inca, sa inteleg cum vine omul care se simte responsabil, dar sta prost cu constiinta... ca nu ma dumiresc.
da-mi, te rog, un exemplu :)

nu ziceam ca ne nastem gata educati. ziceam ca ne nastem din(cu) aluat bun, sau nu.

iubeste-ti aproapele si fa ce vrei - nu sunt sigura ca m-am prins ce vrei sa spui cu asta.
un exemplu, te rog.
ca sa vad daca intr-adevar este indeajuns ca sa nu mai fie nici un fel de problema.
simt o fisura pe undeva, dar nu pot sa o definesc pana nu mi-e lamurit ce ai vrut sa zici cu asta.

"nu-s de acord.
ma asteptam.:)
da' am zis deja c-o fac pe avocatul diavolului.

o familie fericita e departe de o familie ce-si poarta crucea cu demnitate.

eu nu am vorbit nicaieri de fericire.
ci de echilibru.
is convinsa ca exista o cruce in orice familie, chit ca nu-i vorba de cea pe care o discutam noi acuma.

cred ca sa se sacrifice "pentru copii" e cea mai mare greseala pe care o pot face niste parinti.

nici de sacrificiu n-am vorbit.

ma gandeam doar la situatia in care parintii aia se respecta (chiar daca nu se mai iubesc) si-nteleg sa sa continue traiul impreuna.
nu de dragul copiilor, nu sacrificandu-se, ci fiindca asa cred ei ca le e mai bine.

riscul de-a esua exista si daca iti cauti habauc fericirea, si daca n-o mai cauti.
ca gandul ca macar ai incercat, te linisteste, nu neg.
dar nu pot sa nu ma gandesc ca ii posibil sa cauti fericirea aia neglijandu-ti pruncii, care n-au cerut nici sa se nasca si nici sa-si vada parintii pe rand, cu program.

copiii se pot adopta la o situatie data.
... de ce trebuie, de fiecare data, sa fie ei ceia care sa se adapteze?

teoretic ar fi. dar practic ar fi inutil. pentru ca micutul ar da din cap a intelegere,atunci si acolo, dar in sufletul lui ar ramane cu acelasi semn de intrebare.

certitudinea, nu. dar probabil ca-s persoane care si-au pus intrebarea daca...

raspuns la exercitiu: daca tu esti liber si intalnesti asa cum ai zis tu, si daca tu esti normal la cap, te muti tu in casa unde-s obisnuiti copiii sa fie. nu ii scoti pe ei din mediul lor. te adaptezi tu, adultul, la nou. si lasi puii de om sa creasca mai departe in mediul lor. iar tu, rabdator, astepti sa se invete cu tine si sa te accepte. sa te includa. dureaza. cere rabdare, intelepciune si daruire... dar se poate.
nu e nevoie sa iei locul nimanui. ci sa devii un prieten bun. daca reusesti sa cladesti o prietenie cu ei, esti OM MARE!!

ba-i afecteaza. stiu o fata care de la 13 ani a trait intr-o valiza (vorbele ei!). de ce? pentru ca mama si tata s-au despartit, iar legea a zis ca ea, copila, sa stea o saptamana cu un parinte, o a doua cu altul. si iat-o pe micuta, cum trebuia sa-si impacheteze hainele la fiecare sfarsit de saptamana.

stii ce mi-a zis odata?
abea astept sa ma fac mare, sa imi iau casa mea, si sa vina ei la mine daca vor sa ma vada....

era satula de mutat, saraca!!!
facea ceva ce nu avea chef sa faca, sub nici o forma. era obligata de lege. si de parinti. care nu au fost in stare sa cada de comun acord la o intelegere, sa fi lasat copila sa stea doar la unul dintre ei.

lipsa de simt de raspundere si de prioritare a binelui copilei.

acum e mare. are 20 de ani. si nu-si viziteaza parintii decat odata pe an, de ziua lor.

cum au sadit, asa au!

hm, nu pot spune ca te inteleg. nu cred ca in orice familie exista o cruce, poate nu exista o continua armonie totala, dar nu vad de ce ar exista o permanenta greutate pe suflet.

raman la parerea mea, ca parintii fericiti sau macar multumiti, activi, satisfacuti cu directia in care o ia viata lor sunt de preferat unor parinti care mor incet inside si a caror principala preocupare e sa ascunda asta fata de copii. pentru mine e atat de obositor sa ma prefac, sa ma autoconving ca fac ceea ce e bine, desi nu simt nici o bucurie facand-o, ca probabil m-as acri in cativa ani de viata de-asta. asa ca prefer sa raman mai egoista, dar sa simt ca traiesc.

zaraza

nu ii scoti pe ei din mediul lor. te adaptezi tu, adultul, la nou.
da.
"noul" meu e casa iubitului meu, in care el abia asteapta sa ma primeasca, pe cand "noul" copiilor e o femeie straina, in locul mamei lor - echitabil, huh?

cu ce drept le spun io acestor copii ca merit sa ma cunoasca, si cum o dovedesc cand in casa lor nu mai e loc pentru mama lor, din pricina mea?
cu ce drept le cer io sa se chinuie un an, doi, trei ... de unde stiu ca ma voi apropia de ei si le voi fi prietena, de unde stiu ca firavi psihic, nu vor fi atata de socati incat vor ajunge niste adulti frustrati?

...da' vorbim de 2, 3 copii cand ar putea foarte simplu sa fie doar unul.

daca reusesti sa cladesti o prietenie cu ei, esti OM MARE!!
si daca nu ...?
daca nu reusesc ce sunt?

" nu cred ca in orice familie exista o cruce, poate nu exista o continua armonie totala, dar nu vad de ce ar exista o permanenta greutate pe suflet. "

exemple de "cruci":
- lipsa acuta a banilor;
- alcoolul;
- obsesia carierei stralucite.

- Scari de valori diferite.
- Structuri psihice cladite pe culturi diferite.
- Trepte diferite pe scara evolutiva a vietii.

Alea de tine enumerate-s doar ... cruciuliţe!

stai soro, ca io ma gandeam la oareshce compatibilitate intre cei doi, nu la prosti care s-au luat fara sa se cunoasca.:))

ca, daca-i sa iau in calcul crucioaiele tale, ii posibil sa nici nu-si dea seama de ce nu s-au inteles in decursu' vremii.

Pai da. Cand compatibilitatea-i perceputa cu varful erogenului. Asta pana se-nmoaie. Apoi, febra deja trecuta, faptul e mai mult decat consumat, e consomme (fara parmezan). Crucile insa-s acolo si bine proptite.

interesul pe marginea subiectului este de inteles , mai mult sau mai putin trecem prin sau ne lovim de el.copiii vor avea in mod firesc doar doi parinti,pe cei biologici: mama si tata!si asta independent de faptul ca locuiesc impreuna sau la mii de km.atata timp ne preocupa soarta lor si aici subscriu scutierului caruia i doresc succes luni daca bine am retinut,este de preferat orice altceva decat o casnicie tensionata si continuata din orice alte considerente afar de dragoste.nu am vrut sa raman cu parerea-n gat vorba catavencilor!

sa presupunem ca doi soti vor sa se desparta...ok?
sa mai presupunem ca au un copil rezultat din aceasta casatorie.
trecem mai departe si presupunem ca cei 2 soti decid ca acest copil are nevoie de ambii parinti si vor face un compromis urias din punctul lor de vedere. pan' la urma, interesele copilului primeaza.
bun. fiecare isi vede de viata lui in afara peretilor dar copilul vede totusi, ca parintii lui sunt impreuna cu el si asta-i important...pentru asta s-a incheiat "pactul". mai apoi, vede ca tata lipseste nopti de-acasa, desi in familie totu-i ok...mai vede ca mama se-ntoarce cateodata tarziu fara sa dea explicatii iar tatal nici nu i le cere...pentru ca, parintii lui sunt tineri, sunt sanatosi, iar "pactul" nu mai e valabil in afara caminului conjugal.
cu timpul, copilul simte (ei simt tot!) ca intre parinti s-a asternut raceala si o oarecare amabilitate neutra...si pune sau isi pune intrebari! e derutat, isi da seama ca in familie e ceva putred! ei bine, impactul asta e mai atenuant?
crescand, afla tot, pune cap la cap intamplari, gesturi si trage niste concluzii.
cum apar acesti parinti in mintea lui?
nu ma mai intreb cu ce lanturi atarnate de picior au reusit parintii sa duca pactul pan' la capat.
in cazul cand doi soti recurg la violenta, betie...nici nu comentez!

desi, poate ai dreptate cu egoismul...nush' de ce maan-ule, mi-am adus aminte de morti.

deschide te rog o sesiune noua pe tema asta ca ma doare cursorul!

mai apoi, vede ca tata lipseste nopti de-acasa, desi in familie totu-i ok...mai vede ca mama se-ntoarce cateodata tarziu fara sa dea explicatii iar tatal nici nu i le cere...pentru ca, parintii lui sunt tineri, sunt sanatosi, iar "pactul" nu mai e valabil in afara caminului conjugal.

sunt o multime de parinti care lipsesc noaptea de-acasa, ca lucreaza peste program, ca sunt de garda (cum e tatal copilelor mele)ca merg in delegatie ... si culmea!, ei n-au facut niciun pact de-acesta.

la ce varsta crezi tu ca incepe un copil sa puna intrebari despre amabilitatea rece dintre parintii lui?
cam cand crezi tu ca o constientizeaza?

cei mici resimt mai intai lipsa contactului fizic, abia apoi, mult mai tarziu, raceala dintre parinti (mai ales daca acestia ii arata in mod constant ca-l iubesc) ca s-o constientizeze si mai tarziu, catre adolescenta.

compara intrebarile puse la varsta asta cu "de ce mami nu poa' sa stea cu noi?" , "dar tati de ce nu ma mai iubeste?", "de ce trebuie sa plec la tata in week-end, daca nu vreau?!", "tati, dar de ce nu pot sa stau cu tine?"


intelege ca NU fac apologia 'sacrificiului in folosul copiilor', ci incerc doar sa arat ca cealalta varianta nu e neaparat buna.

de-ar fi, as pleda pentru preventie, as pleda pentru 'faceti tot ce va sta-n putinta ca sa nu ajungeti aici'.
cascati ochii, cascati inima si puneti-va intrebarile inainte de a da nastere pruncilor.
intrebati-va serios si fiti siguri ca intrebandu-va va raspundeti cu onestitate si va cunoasteti suficient pe voi-insiva ca sa puteti da raspunsuri valabile.

cu ce drept le spun io acestor copii ca merit sa ma cunoasca, si cum o dovedesc cand in casa lor nu mai e loc pentru mama lor, din pricina mea?

pai de ce sa fie din pricina ta?
cand ai propus exercitiul, nu am luat nici o secunda in calcul ca tu, adultul liber, inlaturi pe mama lor ca sa te asezi. NU! cu asa ceva nu sunt de acord.
am vazut adultul liber care intalneste un alt adult terminat de obligatii sentimentale anterioare si ramas singur cu 2,3 copii, in casa lor. divortat, ori vaduv - ca sa fiu mai precisa.
si atunci mi s-a parut firesc ca tu, adultul liber si nou indragostit, sa te muti in casa si in mediul in care cei 2,2 (sau unu, nu conteaza numarul!) sunt obisnuiti sa traiasca. pentru ca totu-i un pachet. el, fiinta de care te-ai indragostit, cu copiii lui. si cu obligatiile lui.

cu ce drept le cer io sa se chinuie un an, doi, trei ... de unde stiu ca ma voi apropia de ei si le voi fi prietena, de unde stiu ca firavi psihic, nu vor fi atata de socati incat vor ajunge niste adulti frustrati?

pai de ce sa se chinuie?
aici intervine maiestria ta de adult. sa te apropii cu grija si cu daruire. sa-i inveti sa te cunoasca, sa te aprecieze.
daca-s firavi psihic, sa-i ajuti sa ajunga puternici.
daca-s potrivnici, sa le arati ca meriti.
s.a.m.d.
prietenia dintre un adult si un copil se construieste pe aceleasi principii ca si prietenia dintre doi adulti: siceritate, respect reciproc, daruire, incredere in timp.

copiii sunt, defapt, niste adulti in miniatura. totul e sa stim noi, adultii, sa-i tratam cu respect. sa le aratam ca si parerea lor conteaza. sa le dam timpul si increderea cuvenite.

daca nu reusesc ce sunt?
daca nu reusesti, esti un adult care nu a incercat suficient...:)

calea de mijloc este o rezultanta a obligativitatii sau o consecinta a simtului responsabilitatii?

cascati ochii, cascati inima si puneti-va intrebarile inainte de a da nastere pruncilor.

da, asta-i piatra de hotar. insa romanii au si o vorba: n-aduce anul ce aduce ceasul.
cateodata e ceas bun, cateodata rau.

nu m-am referit la parintii care lucreaza noaptea, ci la aia care dintr-odata devin "ocupati" in cate o noapte, in cate un Craciun, s.a.
si taica-meu a fost plecat o viata intreaga prin delegatii, stiu cum e...
in genere, omul ca specie isi iubeste copiii dar se mai impiedica de cate-un ciot d-asta si ii da viata peste cap...si nu numai pe-a lui, asta-i problema.
habar n-ai cati oameni isi scot copiii la inaintare! nu din motivele discutate de noi aici, ci altele mult mai meschine!

cand ai propus exercitiul, nu am luat nici o secunda in calcul ca tu, adultul liber, inlaturi pe mama lor ca sa te asezi. NU! cu asa ceva nu sunt de acord.

:)) stai, mai...eu ma puneam in pielea copilului. el va considera intotdeauna ca locul mamei e langa tata si oricine altcineva e uzurpator.

habar n-ai cati oameni isi scot copiii la inaintare!

ma tem ca ai dreptate...:(

stau, ca-i gratis :))

corect ce spui. dar nu ma prinsesem ca te pusesesi in locul copilului. credeam ca eram noi, oamele mari, discutand discutii :)

am citit recent Pestera de Saramago,nu bate pe subiectul nostru dar in plan secundar descoperim toate nuantele afective tata fiica,desigur la varsta maturitatii deplina a personajelor.calea de mijloc.ai grija de toata lumea inclusiv de tine.

Foarte importanta este copilaria, atunci se formeaza caracterul, atunci se fixeaza detaliile care te urmaresc in tot cursul vietii chiar daca aceleasi intamplari por afecta diferit pe unii fata de altii.
Din punctul meu de vedere copii sunt mai importanti decat parintii. Cand ai de ales intre parintele tau si copil cred ca majoritatea alege copilul.Insa sunt oameni si oameni...
Sunt si cazuri in care este imposibil sa alegi ceva... Una este sa discuti "la general" si alta sa iei un caz anume la "disecat".
In aceasta problema poti sa discuti mult. Daca analizezi un caz anume situatiile pot fi altele...

ca-s la modul general, ori pe un caz anume, discutiile sunt generatoare de idei noi, de invataminte, si de raspunsuri.

:)

Sunt o ticaloasa din speta cea mai rea, nu am simt al raspunderii, nu recunosc niciun fel de obligatie, n-am nicio datorie. Am un car de noroc insa: am primit suflet la ivirea pe lume. Asa ca datoriile si obligatiile se cheama impulsuri, le respect fiindca nu pot altfel. Nu stiu daca mi-as putea sufoca vreodata sufletul, alege singur, pana acum a facut bine si-a fost un puritan (vorba lui Don), iar cand n-o face bine pacatul meu sa fie. Si de-o da cineva cu pietre, o sa rad, parul imi va flutura liber.

Sunt o ticaloasa din speta cea mai rea, nu am simt al raspunderii,
da-mi voe sa ma tavalez de ras.
sufletu' ii mai tiran ca orice spirit de raspudere, mah!

sufletu' ii mai tiran ca orice spirit de raspudere, mah!

Nu-ti dau voie sa te tavalezi ca te musc de nas, vrajitoareo. Apare cate unul d-asta ca tine care mi-l tiranizeaza pana la dreptaciune totala, nu mai poate fura omul o acadea din mana copilului! :o)))

cum se dau unuia ticalosi fara margini.
mi-au dat lacrimile de ras.

ticaloase asa, ca tine, sa tot fie pe lume :)

daca tot iti flutura pleatele, fura-mi si mie o acadea d-aia! vreau sa ma las de fumat!
alege una de lamaie...:P

Alea face gurita mica si-n forma de x, nu mai poti nici sa fluieri. Imi trag minijupa si ma fatai numa' de-a naibii, sa te vaz cum sasai! :oP

Imi trag minijupa
sa-ntelegem ca va trebui dedus in ce sens?

ajungem la miezul problemei.
in fond este conflictul intre datorie asa cum e definita de mediul social in care traliesti si implinirea personala.
problema dezbatuta si intoarsa pe toate partile de foarte multa vreme...sa nu uitam ca emma bovary, ana karenina, nora, sunt personaje concepute acum mai bine de 100 de ani. lady chaterley aproape 80...deci peste 3 generatii in urma...si noi inca o dezbatem cu foc.
tendinta in societatile liberale e de a da prioritate aspiratiilor individului.
nu consider ca cineva trebuie sa se sacrifice si inchida orizonturile (ca sa nu zic sa-si rateze viata) in numele unor 'traditii' care nu folosesc nimanui.

io-mi impun singura datoria.
mi se-ntampla ca aceasta sa fie pas pe calea implinirii personale.
nu ma pot desavarsi ca om, daca am datorii la altii.
supremu' egoism, daca vrei.

"nu ma pot desavarsi ca om, daca am datorii la altii."

O fi asta supremul egoism, dar imi pare o norma de bun simt. Doar ca deschide calea destul de controversata lui "a plati cu aceeasi moneda":)

:))))
de ce? ma iei cu autostopul?
lasa...nu sasai, nu fluier.
sunt terminat de caldura si de alte eforturi ('telectuale!)
...chiar daca o tragi DE PE tine, ca maanu' vrea sa stie.:)

uite...
dupa cativa ani de la divort, mama a cunoscut pe cineva. El s-a mutat la noi. Mai, nu stiu cum sa zic, dar aveam o antipatie viscerala pentru omul acela. O ascundeam doar in sensul ca nu faceam scene si nu refuzam sa-i vorbesc... dar imi tasnea prin toti porii, in priviri, in gesturi, in sarcasme. Imi gasisem, drept e, si adversar pe masura la acestea-singurul aspect pentru care-i purtam oarece respect. :) Mama n-a fost niciodata o pesoana ferma, cu-atat mai putin una care sa-si poata sustine deciziile, chiar daca acestea erau bune. Eu nu eram nici atunci persoana care sa accepte ceva neargumentat si, cum nu mi s-a oferit un (alt) sens rational, nu gandeam mai departe de propriu-mi egoism. In cele din urma, datorita tensiunii acumulate (repet, n-au fost certuri, discutii contradictorii, etc.; doar un "aer greu" ca sa zic asa) mama a cedat si a rupt legatura.
Ei, abia din acel moment a fost cu adevarat rau. Desi nu-mi reprosa, toata presiunea se mutase pe umerii mei. E cumplit, copil fiind, sa traiesti cu un parinte profund nefericit. La un moment dat ajungi sa resimti responsabilitatea aceastei nefericiri, chiar daca nu ti se spune explicit "de dragul tau am facut-o", stii. A mentine sau a rupe o relatie "de dragul copiilor" e echivalent cu a le transfera neimplinirea personala.
Intr-o zi m-am intalnit cu barbatul respectiv si inainte de "buna ziua" mi-a zburat gandul direct pe buze: "reveniti, va rog!". "Nu mai are rost", a raspuns. Am tacut fiindca nu stiam in ce termeni s-au despartit. Dar inca ma marcheaza aceasta renuntare a mamei. Inca ma intreb de ce nu mi-a explicat ca iubeste, ca e fericita, ca in sfarsit, dupa ceva ani, simte ca traieste,ca eu voi creste si-mi voi vedea de ale mele, ca sacrificiul ei ar fi, pe cat de dureros, pe-atat de inutil?

nu ma razbun. nu fiindca n-as vrea, ci fiindca nu pot.is prea increzuta ca sa fac ce se asteapta de la mine in acest sens.
mie-mi place mai mult sa-i las sa umble cu okii in patru, ajteptandu-se vreo razbunare din parte-mi.

e si asta o forma de razbunare, ok!

tot am zis cand si cand ca "mama ce o sa ma razbun pe x-ulescu, sau y-ulescu", dar de unde! nu ca as uita raul ce mi l-au facut, ci pentru ca nu ma lasa inima.
lasa, ca-i pedepseste viata.

...cand eram mica, mai ma shicaneam cu alde verii. mah, si le faceam inzecit cele shotii, ca sa nu raman datoare :D
uite ca acum, cica adulta fiind, nu mai imi vine sa shicanez. las omul in boii lui.

fiecare se poarta cu aproapele sau, cum considera ca merita acela, nu? as muri sa se poarte careva frumos cu mine, din pura obligatie. daca nu vine din suflet, mai bine lipsa.

de-aia cred ca, in momentul in care x-ulescu sau y-ulescu mi-au facut un rau, i-am scos de pe lista, si i-am lasat in voia sortii.

a sortii lor fara mine :D

si ce te faci cand descoperi ca x-ulescu sau y-ulescu sunt proprii parinti? care te-au 'lucrat' (descoperi 'lucratura' dupa 20 de ani cand poti sa mai repari doar faorte partial si superficial ce s-a stricat), nu neaparat din rautate -poate din putin egoism, ingradirea libertatii de actiune a altuia e o forma de egoism- ci pentru ca asa au considerat ei ca e mai bine, chiar daca ti-au facut un rau?

era o conf. despre razbunare. doar am salutat in trecere.

io cred ca s'tem facute de-o mama. Sau macar am citit aceleasi carti:))

"fiecare se poarta cu aproapele sau, cum considera ca merita acela, nu?"
nu. eu ma port cu ceilalti cum socot ca merit eu:))

ce sa te faci?
ii convoci la o discutie, le explici ca uite, stii ce au facut, si ii intrebi de ce.
lamuresti lucrurile cu ei, si apoi, hotarasti tu singur daca vrei sa mai ai de-aface cu ei, sau nu.

faptul ca-ti sunt parinti nu le da dreptul sa-ti faca rau.

faptul ca le esti copil, nu te obliga sa-i ierti.