Ploi (21)

Se hotărî totuşi să-i facă lui Meli vizita programată. Avea s-o sune să-i spună că vine pe la cinci. Îi lăsa astfel suficient timp să se pregătească, să cumpere fursecurile alea râncede şi sfărâmicioase cu care o trata de fiecare dată. Să şteargă praful şi să pună ceva rânduială în casă. Meli nu suporta s-o iei prin surprindere. Totul trebuia să fie ca la carte. Ea însăşi arata impecabil, cu guleraşele ei de dantelă apretate, din vremurile de altădată, la care nu renunţa în ruptul capului, cu părul strâns într-un coc sărăcăcios dar corect, cu fustele ei de mătase plisate. Doar gleznele îngroşate, ce se zăreau când şi când de sub poale, contrastau cu silueta incredibil de delicată pentru vârsta ei. Nora o privea nu fără oarecare invidie, bine ascunsă de altfel, simţindu-se mult mai îmbătrânită decât ea, cu toate că era puţin mai tânără.
Avea să-i ducă o cutie cu bomboane de ciocolată, ca de obicei, şi Meli avea să se bucure, mâncând imediat două-trei, savurându-le ca în transă, uitând de musafiră şi murdărindu-se invariabil pe degete. O pofticioasă, asta era. Aşa fusese toată viaţa. Nu-şi refuzase nicio plăcere. Îşi reaminti, pentru a câta oară, o scenă petrecută cu ani în urmă într-una din pieţele bucureştene. Ieşiseră amândouă la cumpăraturi. Lăsaseră automobilul pe o străduţă laterală şi intrară în incintă, înaintând cu greu prin mulţimea pestriţă. Trecură în revistă brânzeturile, fără să cumpere ceva, luară apoi nişte legume şi ajunseră în sectorul cu fructe. Meli s-a oprit în faţa unui munte de pepeni galbeni şi l-a pus pe vânzător să-i aleaga unul cât mai copt şi mai zemos. L-a rugat să-i taie o felie şi să i-o cureţe de sâmburi. Şi-a înfipt apoi dinţii în fruct cu sălbăticie, devorându-l în câteva secunde, fără să-i pese de sucul lipicios care i se scurgea pe bărbie, pe mănuşile albe, pe corsajul rochiei elegante. De câte ori îi revenea în minte imaginea asta, nu putea să n-o asocieze cu o alta, dureroasă, pe care încerca s-o şteargă din memorie, dar care se încăpăna să iasă la lumină: aceea a sărutului sălbatic dintre Meli şi Pierre, surprins de ea într-o nefericită după-amiază de septembrie în chioşcul din grădina conacului de la ţară, pe când aducea tava cu cafele. Era evident că iniţiativa îi aparţinuse Melaniei. De altfel ea recunoscuse, râzând cu dezinvoltură, că nu s-a putut abţine. Gura lui Pierre îi făcuse o poftă nebună. Dar că asta nu însemna nimic.

alex andra