-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Oameni mici cand au fost mari - partea a doua


de Cristache Gheorghiu la: 29/07/2007 19:18:48
rezumat: Note pe marginea unor carti de "memorialistica"
taguri: Salonul 
voteaza:
A intrat în partid în timpul studenţiei (pagina 6). Afirmaţia că „a fost forţat”, fiindcă – sărac fiind – dorea un serviciu suplimentar ca pedagog condiţionat de înscrierea în partid este nu numai mincinoasă, dar dovedeşte că nu stia ce-i aceea sărăcie. Chiar dacă ar exista cea mai slabă urmă de adevăr în afirmaţia sa, înseamnă că s-a vândut pentru „mai puţin de doi galbeni”, fără cel mai mic scrupul. De fapt, se pare că i-a făcut chiar plăcere. După absolvirea facultăţii, a fost luat în presă şi apoi ca asistent la proaspat înfiinţatul Institut de Mecanică. El era însă absolvent al Academiei Comerciale, profesiune fără nici o legătură cu un institut tehnic. De altfel, după Naţionalizare, Academia a fost înlocuită cu ASE (pe numele său de atunci Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare), unde specialiştii în economia planificată formaţi în URSS au devenit primele cadre didactice ce au şcolit în continuare economiştii de mai târziu. Obiectele de studiu pentru care a fost angajat se numeau Marxism-Leninism în anul întâi şi Economie Politică în anul doi. Ulterior, a apărut şi Socialismul Ştiinţific. Pe scurt, a fost propagandist de partid cu locul de muncă la Institutul de Mecanica. Mai târziu, după ce Institutul de Mecanică a devenit Institut Politehnic şi, ulterior, Universitatea Transilvania, la noile facutăţi s-au predat şi cursuri de economie. Faptul că la aceste cursuri au predat economişti adevăraţi, nu l-au împiedicat să pretindă şi să obţina postul de şef de catedră, prin unirea catedrelor de „ştiinţe sociale” cu cea de ştiinţe economice. Evident, pe lângă activitatea strict didactică, a avut sarcini politice diverse, fiind de fapt omul partidului în Institut.
Din păcate, afirmaţia de mai sus cu privire la acurateţea sentimentelor lui non-naţionaliste nu este singulară. Ion Lupu insistă:

Pg. 80 „A murit Constantin Daicovici, părintele dacolatriei. Un fabricant de naţionalism sordid. Moartea lui nu reprezintă o mare pierdere pentru România.”

Pg. 179 „Revenirea lui Mircea Eliade în actualitatea vieţii spirituale româneşti este o dovadă a recidivei naţionalismului şi iraţionalismului filozofic.”

Pg. 278 „Ceea ce îmi displace la Noica e închistarea în „naţional”, în „românesc”.
(Ca şi cum l-ar fi citit vreodată)

Cine este de fapt Ion Lupu? Oficial, a fost un activist de partid cu funcţii în cultură, membru al Comitetului Judeţean de Partid, profesor de ştiinţe sociale, ocupând în acelaşi timp posturile de conducere de la cele două publicaţii locale din epocă – ziarul „Drum Nou” şi revista „ASTRA” - fără să se ostenească să scrie, ci doar să supervizeze. Cu ce s-a ocupat? Care a fost activitatea sa reală? Ne spune el însuşi.

Pg. 33 „Eu sunt încărcat, până peste cap, de obligaţii. Am devenit un scrib general, …., care primeşte „sarcina” de a scrie toate dările de seamă, toate programele, toate telegramele şi câte şi mai câte, …., fără să crâcnească.”
Pg. 50 „Începând cu numărul din noiembrie, ASTRA nu va mai fi citită înainte de apariţie (deci cenzurată) la comitetul judeţean de partid. Răspunderea – mi s-a spus – îmi revine mie, în exclusivitate”.
Pg. 51 „În cele din urmă, s-a găsit o soluţie crizei de conducre a ASTREI. Redactor-şef adjunt: MIhai Nadin. Eu voi răspunde însă în mod indivizibil în faţa biroului judeţean.”
Pg. 207 „… sunt aproape zilnic obligat să scriu rapoarte, conferinţe, telegrame şi alte texte pentru alţii.”

În calitate de cadru didactic, se plânge în câteva locuri că studenţii au obiecţiuni asupra unora dintre lecţiile sale, motiv pentru care se vede că s-a orientat către muncile agricole cu studenţii, care l-au stimulat mai mult. Are numeroase relatări în acest sens.
Dacă în prima parte a cărţii are o aversiune aproape patologică faţă de Radu Theodoru, al cărui nume însoţit de adjective injurioase apare aproape în fiecare lună fără ca, însă, să-i poată aduce acuzaţii concrete, către sfârşit, când evoluţia politică în Europa de Est indica prabuşirea sistemului, cartea se constituie într-un rechizitoriu împotriva familiei Ceauşescu, după opinia sa, singura vinovată de eşecurile comunismului, pentru că el rămâne un adept al marxismului.

„M-am convins: marxismul nu poate fi înţeles şi parţial dezvoltat decât în afara oricărui partid de oriunde. Marx a fost unul din clasicii economiei, alături de Adam Smith, Ricardo, Malthus, etc.” (Pagina 26)
„Ceea ce merită să fie notat este că printre multele lozinci strigate, n-a existat nici una despre socialism.” (Pagina 264)
Se întâmpla la revolta din 1987 a muncitorilor din Braşov. Este o mincină neruşinată. Dimpotrivă, a fost prima manifestare la care s-au rostit clar lozinci anti-comuniste.

„În fruntea noului organ a fost ales de mulţime Ion Iliescu, om politic important – simplu, omenos, modest, cinstit …” (Pagina 301)
Care mulţime?
Cultura sa generală? Iat-o!
„Roma are un primar comunist. Evenimentul este considerat a doua cădere a Romei, prima fiind cea din anul 476 când a ocupat-o Attila” (Pagina 108)
Gluma e bună, doar că l-a confundat pe Odoacru cu Attila, care murise demult.

„S-a adoptat noul Imn de stat. Muzica: „Trei culori cunosc pe lume”. Text cu autor necunoscut, dar uşor de identificat: însuşi dictatorul, care a devenit şi poet.” (Pagina 120)
Acest cântec se învăţa la grădiniţă înainte de 1944. A fost doar uşor modificat.

„Aforismul apartine lui Erasm de Rotterdam („Geniul nebuniei”). (Pagina 253)
Este vorba despre „Elogiul nebuniei”, iar citatul este în franceza, deşi Erasmus l-a scris în latină şi există traduceri destul de bune în română.
Ion Lupu este şi un poet. În această privinţă, mă declar total incompetent, fiindcă am rămas la formele primitive ale poeziei clasice şi n-am reuşit să identific valoarea unui text scris mai mult pe verticală decât pe orizontală, cu semnele de punctuaţie plasate aleator, adică fără nici o regulă, uneori chiar fără predicat şi de obicei fără să transmită vreun gând. De acea, nu voi face aprecieri asupra poeziei sale din punct de vedere literar. O singură menţiune: oricât ar fi ea de bună – dacă este – lipsa modestiei îl conduce la auto-aprecieri dezagreabile.
Cam acelaşi lucru şi despre pretenţiile sale de om de cultură, îndrăgostit de muzică. Moartea lui Ionel Perlea o deplânge cel puţin de trei ori, în ani diferiti, deşi au mai murit şi alti muzicieni în acest interval.
„A murit , acum 10 zile, Ionel Perlea.” (pagina 49)
„A murit Ionel Perlea.” (pagina 58)
„Acum zece zile a murit marele dirijor Ionel Perlea” (pagina 77)
Sau un pasaj pentru a cărui lectură este folositor să aveţi o lămâie pe-aproape:
Pg. 16 „Uneori, cu nostalgie, mă gândesc la anii adolescenţei mele. Aveam un aparat de radio primitiv, cu scală rotativă. Într-o seară, pe la ora 11 se transmitea Concertul pentru două viori şi orchesta de J.S. Bach. Cum să fac să-l ascult? Dormeam cu părinţii şi fraţii în aceeaşi cameră. Mama şi tata se culcaseră, dormeau. Eu ascultam concertul cu grija de a nu-i trezi. La un forte pe care, din neatenţie sau din extaz , nu l-am redus ca intensitate, mama s-a trezit şi a strigat la mine”
- Culcă-te, mă, odată, ce faci acolo?
- Cântă Enescu, am rostit eu cu vocea sugrumată, convins că e un răspuns imbatabil.
Răspusul mamei a fost însă dezarmant. Adresându-se tatei, care şi el se trezise între timp, a exclamat:
- Auzi, mă, cântă Ionescu… Acesta (adică eu) s-a prostit de tot.
- Tata a conchis: „Culcă-te, mă!”
Am redat pasajul pentru infatuarea ce caracterizează întraga carte. Pasinea pentru Bach nu se naşte fără o cât de sumară pregătire, oricât de genial ar fi copilul. În cazul de faţă, este limpede că el nu dispunea de educaţie muzicală din familie. Mai târziu, aflăm din carte că, asemenea multor parveniţi cu ifose, şi-a dat copiii la scoala de muzică şi – odată cu ei – este de presupus că şi cunoştinţele tatălui s-au dezvoltat. Scena descrisă ca petrecându-se în adolescenţă este însă pură ficţiune.
Sentimentele sale? Americanii sunt duşmanii omenirii. Tuturor preşedinţilor americani le asociază epitete negative, jignitoare. Ruşii sunt, evident, ok.
Infatuarea, obedienţa faţă de cei încă „pe val” în contrast cu denigrarea celor „căzuţi” îi sunt caracteristice.
Pe scurt, un om foarte mic. Bineînţeles că nu este singurul şi ar fi inutil să insist. Există şi alţii.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


Bach - de Intruder la: 01/08/2007 01:53:08
Pasinea pentru Bach nu se naşte fără o cât de sumară pregătire, oricât de genial ar fi copilul. În cazul de faţă, este limpede că el nu dispunea de educaţie muzicală din familie. Mai târziu, aflăm din carte că, asemenea multor parveniţi cu ifose, şi-a dat copiii la scoala de muzică şi – odată cu ei – este de presupus că şi cunoştinţele tatălui s-au dezvoltat. Scena descrisă ca petrecându-se în adolescenţă este însă pură ficţiune.

ok, dar asta nu-i relevant.
celelalte, da!
episodul asta cu Bach mi se pare un simplu ciot...de ce te-ai impiedicat de el?
#221926 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...